​Robert Șerban, poetul ce a convertit imaterialul în tangibil

Romeo Aurelian Ilie Publicat la: 31-07-2017

Robert Șerban este unul dintre cei mai prolifici scriitori români din zona Banatului și poate cel mai strălucit exemplar, din prezent, al „școlii de poezie de la Timișoara”. A publicat până în prezent 16 cărți de beletristică. Personal, l-am descoperit recent, odată cu anteriorul său volum de poezie Puțin sub linie (Cartea Românească, 2015). Încă de la acea lectură, am remarcat un punct de demarcație în lirica sa, ce îl diferențiază net de majoritatea poeților români contemporani. Acesta constă în faptul că nu îl interesează marile probleme fundamentale ale omenirii, cataclismele sau istoriile complicate, ci pentru el sunt mult mai importante micile probleme de zi cu zi, cele de care te împiedici involuntar dar care îți pot periclita întreaga zi. Astfel ne introduce el în universul unei poezii a cotidianului, a contingentului, a vieții trăite la nivelul epidermic. Aici se produc, din punctul lui de vedere, adevăratele emoții, adevăratele zvâcniri. Noul său volum de versuri, ascuns în transparență (Polirom, 2017), vine ca o continuare firească a celui anterior. Este totodată și o ridicare la putere a aceluia, întrucât acest nou volum beneficiază și de o concepție grafică excepțională, asigurată de artistul vizual Pavel Verdeș.

Ca orice poet cu un discurs liric bine întemeiat, Robert Șerban își începe volumul de versuri cu o artă poetică, în care ilustrează foarte concret concepția lui despre poezie: „oamenii sunt convinși/ că în poezie nu se întâmplă nimic/ că ele ar trebui citite/ după moarte/ când e bine să nu mai ai pofte/ idei// oamenii nu deschid cărți subțiri/ iar dacă o fac/ observă imediat că înăuntru sunt/ puține cuvinte pe rând/ puține cuvinte pe pagină/ în rest/ alb mult alb/ și le închid repede// fără să le spună nimeni/ oamenii știu însă că/ poezia este ceea ce rămâne din viață/ după ce o trăiești”. Interesant la această artă poetică este faptul că poetul vorbește mai degrabă despre cum văd ceilalți oameni poezia. Dar este o pistă falsă, firește, întrucât concepția este a lui, cel atât de lucid încât simte atât destinul tragic al oamenilor, care par a nu mai înțelege poezia, cât și pe cel al poeziei, care pare condamnată la o viață post mortem. Și cu toate acestea, poetul străvede faptul că oamenii trăiesc poezia pe propria lor piele, în propria lor viață, fără ca măcar să conștientizeze acest aspect. Iar dovadă stau versurile următoare: „cu cât trăiești mai mult/ cu atât îți dorești mai puțin/ ca o mână care se întinde din toate încheieturile/ dar nu ca să prindă/ să strângă/ să ia/ ci ca să atingă/ atât / cu vârful/ degetelor”.

Spuneam mai sus că Robert Șerban practică o poezie a cotidianului, a contingentului, a imediatului. Și așa și este. Numai că nici unul dintre aceste evenimente mărunte ale vieții de zi cu zi nu rămâne izolat în imediat, ci aruncă fulgere către marile fragmente și evenimente ale vieții omului, către temele fundamentale fără de care viața nu își află nici un rost pe acest pământ. Astfel, sensul prieteniei este dezvăluit într-un banal accident domestic: „ai spart vreodată o sticlă?/ ai adunat cioburile?/ te-ai tăiat la degete?// vezi/ prietenii sunt precum cioburile:/ deși curge sânge/ continui să le strângi”. Imaginea morții, cea atât de mult blamată, se ascunde la acest poet chiar într-o jucărie, în gândul la copilărie: „deseori mă bucur de lucruri atât de neînsemnate/ încât mă suspectez/ că nu prea știu ce vreau de la viață// sunt la jumătatea ei/ și îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărie de-un leu/ e propria mea moarte”. De altfel, tema morții ascunsă în copilărie apare și în versurile următoare: „Stixul copilăriei există/ și e o baltă pe care bărcuțele nu plutesc niciodată”.

Poate cea mai mare taină a vieții omului rămâne dragostea. Și pentru că este atât de mare, nu se putea ascunde decât în ceva foarte mic, într-o secvență mult prea banală: „dragostea e atunci când/ musculițele ce roiesc deasupra cănii cu vin/ încep să cânte ca niște îngeri/ iar ție îți vine să te îmbraci în frac/ și să le dirijezi/ nu ca și cum ai fi dumnezeul lor/ ci o musculiță și mai mică”. Așadar, pentru a simți și a înțelege dragostea este de preferat să te micșorezi în propriii ochi, dar să nu uiți să-ți iei fracul, adică să nu-ți uiți adevărata valoare.

Iar cum mai presus de dragoste nu este decât însuși Dumnezeu, care nici măcar nu este o taină și Taina Tainelor, haideți să vedem cum Îl descoperă poetul Robert Șerban pe Cel ce este. Cum altfel decât în joacă: „nu la toată lumea Dumnezeu iese-n poze/ dar dacă ai noroc să nimerești unghiul bun/ luminozitatea potrivită și să apeși când ți se șoptește/ l-ai prins”. Și tot în joacă, sau mai degrabă în naivitatea copilăriei, poetul descoperă pentru prima dată și taina crucii lui Hristos: „să fi avut vreo trei ani/ când am văzut pe stradă o femeie/ cum se oprește/ își duce mâna la frunte/ la coșul pieptului/ la umărul drept/ și la umărul stâng/ am crezut atunci/ că a cules ceva cu degetele// am alergat acasă/ m-am oprit în fața oglinzii/ n-aveam nimic de luat/ nici de pe frunte/ nici de pe tricoul cu care eram îmbrăcat// așa m-a găsit tata/ încercând să prind ceva cu mâna dreaptă/ orice// m-a mângâiat pe cap dar nu mi-a spus nimic/ am aflat mai târziu/ că femeia înfipsese în ea patru cuie/ și că venise vremea/ să fac și eu același lucru”. Așadar, vrând-nevrând, luciditatea ne prinde din urmă, dar e mai frumos adevărul și mai ușor de înțeles, atunci când l-ai întrevăzut prima oară prin ochii copilului din tine.

Volumul de versuri ascuns în transparență poate fi perceput ca un mic manual neconvențional din care se poate descoperi, în joacă, firește, adevăratul sens al vieții. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe