​Problematica socială în teatrul contemporan

Dana Țabrea Publicat la: 31-07-2017

Majoritatea regizorilor au început să migreze înspre o problematică de tip social, valorificând textul sau adăugându-i un plus de valoare în această privință. Deoarece, în absența unui aspect sociopolitic, teatrul iese din sfera cetății pe care o reprezintă, iar acest lucru nu pare să fie de dorit în zilele noastre. Astfel că regizorii obișnuiți să facă teatru de artă adoptă o tematică socială, în timp ce regizorii care se ocupă de arta activă caută să își îmbrace montările în mod cât mai estetic. Am regăsit aceste aspecte cu precădere oglindite de teatrul sibian, a cărui microstagiune din acest an am considerat-o extrem de ofertantă. Două dintre aceste producții, Familii (în regia lui Eugen Jebeleanu) și Vorbiți tăcere? (în regia Gianinei Cărbunariu), ilustrează cursul ideilor deja exprimate. Mă refer la aceste două producții pentru că sunt propuse în continuare în oferta Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, aflat la a 24-a ediție (9-18 iunie 2017).

În Familii, decorul este extrem de light, fresh și mobil, iar întreaga atmosferă (light design și muzică) poate fi descrisă în acest mod. Vizual, se recurge la o estetică minimalistă de efect pentru a îmbrăca o problematică socială. Și găsesc acest lucru extrem de reușit (scenografia: Velica Panduru, video: Andrei Cozlac). Plecând de la imaginea inițială a familiei prinse sub lavă vulcanică (istoric, se face apel la situația orașului Pompei din Antichitate), conceptul de familie e departe de a fi unul încremenit. Descrierea narativă a conceptului de familie începe să prindă contur printr-o dinamică scenică fără cusur, prin flash-uri alternative de story reluate în mod aleatoriu în prima parte, îndreptând atenția spectatorului înspre problematică în partea a doua și înspre soluții și rezolvarea conflictelor, deschise inițial, în ultima parte a spectacolului. După cum spuneam, narativitatea discontinuă face loc enunțării unei problematici grave și încercării de soluționare a conflictelor de familie din final. Centrul de greutate al spectacolului îl reprezintă însă problemele ca atare, iar nu rezolvările, de aceea sunt intercalate momente de song și de band, iar finalul, prin caracterul său estetic, potențează problematica socială, lăsând loc reflecției, care nu trebuie forțată, ci doar stimulată, exact în modul foarte inteligent în care se alege să se procedeze aici (entertainmentul, umorul, exercițiile de improvizație cu actorii din care a rezultat story-ul sunt modalitățile prin care atenția este distrasă dinspre probleme, pentru ca fiecare să revină singur și să reflecteze pe cont propriu asupra acestora – presiunea exercitată de autorități, discriminarea cuplurilor gay, respingerea cererii de adopție, revizuirea Constituției etc.). Într-o societate normală, lucrurile se petrec altfel decât la noi (semnal de alarmă). În cea de-a treia parte, practic actorii își trec microfoanele de la unul la altul și astfel se creează o punte între situații, iar soluțiile găsite sunt edificatoare.

În cazul celui de-al doilea exemplu, Vorbiți tăcere?, estetica nu mai e subsumată problematicii (cu o diferență de concepere a spectacolului în cea de-a doua parte a sa). În ceea ce privește raportul dintre problematica socială abordată și caracterul estetic al unui spectacol, vine un moment când diferența dintre doi regizori care fac teatru social în mod estetic sau care fac teatru de artă, adăugându-i o motivație socială, începe să se estompeze. Totodată, în ceea ce o privește pe Gianina Cărbunariu, încep să cred tot mai puțin în etichetele pe care le-am folosit referitor la teatrul ei (în special, teatru documentar). Pentru că teatrul ei începe să lucreze mai presus și dincolo de ele. Un lucru e cert, dincolo de categorisiri: arta regizoarei este activă, vie, încercând prin toate mijloacele să creeze o punte între actori și spectatori, renunțând în mod definitiv la cel de-al patrulea perete. Regizoarea recurge la modalități actuale, practicând în mod circular distanțarea actorilor de roluri (la începutul și sfârșitul spectacolului), cu o ușoară tentă metateatrală (autocritica din ultima scenă, cu privire la scenariu și regie). Scenele se constituie din mai multe secvențe, dintre care unele extrem de scurte, cu treceri fulgurante între acestea. Iar spectacolul captivează în primul rând prin jocul admirabil al actorilor. În mod cert, avem de a face cu două părți, dintre care prima e centrată pe problematică, iar a doua are un pronunțat caracter estetic.

Făcând apel la situații imaginare, intervin umorul și ironia (deși problematica în sine e una extrem de gravă – condiții de muncă improprii, tratament inuman, exploatare, în ideea că orice lucru, să zicem un accident de muncă, are un preț și poate fi recompensat), jocul actorilor e profesionist, iar caracterul estetic aproape că lipsește (în prima parte). În cea de-a doua parte a spectacolului (deși evoluția este graduală, nu bruscă), situațiile fac referire la evenimente care realmente au avut loc (caracterul până la urmă documentar al teatrului Gianinei Cărbunariu, fără ca teatrul ei să poată fi redus la acesta), în timp ce caracterul estetic al spectacolului este mai pronunțat. Pendularea aceasta între construirea unor situații imaginare și problematica socială expusă direct, apoi considerarea unor situații având la bază o eficientă documentare și potențarea caracterului estetic, dinspre prima înspre a doua parte, este foarte interesant realizată. Imaginea determinantă pentru schimbarea registrului dinspre problematică înspre estetică este cea cu Ofelia Popii micșorându-se în timp ce părăsește prim-planul.

La fel ca în majoritatea spectacolelor Gianinei Cărbunariu (prima dată îmi vine în minte Solitaritate, dar am convingerea că și în celelalte), intervine la un moment dat nevoia de a defini titlul prin spectacolul propriu-zis. În cazul de față, titlul trimite la o secvență din scenariu despre semnificațiile tăcerii. În câte moduri se poate tăcea și ce semnifică tăcerea noastră în fiecare dintre cazuri mi se pare a fi chestiunea cea mai relevantă pentru tematica abordată: exploatarea forței de muncă din țările Europei de Est în Occident. Exploatarea forței de muncă, în general. Pentru ca specializarea occidentalului să poată atinge cote maxime și pentru ca acesta să își desfășoare activitatea profesională în cele mai bune condiții, făcând doar ceea ce știe și lucrul pentru care s-a calificat, e nevoie de oameni buni la toate, care să-l asiste pe occidental în încercarea de a deveni cât mai specializat și mai eficient cu putință. Mai rău, e nevoie de forță de muncă pentru muncile de jos. Or, respectiva forță de muncă e importată din Europa de Est. Și nu numai.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe