Ghici cine vine la cină?

Angelo Mitchievici Publicat la: 31-07-2017

Deși nu s-a aflat printre filmele premiate anul acesta la TIFF, filmul lui Marc Crehuet El rei borno (Regele cu un singur ochi) oferă o nuanțată reflecție despre prostie. Filmul este realizat după propria sa piesă de teatru, astfel că, în mod firesc, regizorul semnează și scenariul.

David este un polițist care face parte din trupele speciale de poliție spaniole, pregătite să înfrunte violențele stradale, spre exemplu cele de la manifestațiile antiguvernamentale. David este căsătorit cu Sandra, casnică, bună gospodină, ușor bovarică, alcătuind împreună un cuplu burghez destul de bine sudat și cu o bună chimie sexuală. Violența este a doua natură a lui David, un machism protuberant dublat de teribilism fiind descărcat în gesticulația abruptă a acestuia. Camera prinde scena de familie într-un tablou domestic-minimalist. Întors de la serviciu, polițistul e nevoit să recunoască faptul că, la acțiunea de reprimare a unei demonstrații, a încălcat regulamentul, trăgând în manifestanți de la o distanță mai mică decât cea legală. Rezultatul: glonțul de cauciuc a mutilat un manifestant, care și-a pierdut ochiul. Dialogul între o soție sensibilă la aspectul etic al problemei și un soț aflat în defensivă, eșuând în aporii, generează un comic rafinat. Este momentul în care intră în scenă celălalt cuplu, alcătuit dintr-o prietenă mai veche, Lidia, și prietenul ei, Ignasi, invitați la masă. Un aparté aprins, prelungit până la ușa gazdelor ne introduce în problemele cuplului de activiști de stânga implicați în demonstrațiile antiguvernamentale. Lidia și Ignasi sunt evident pe o treaptă intelectuală superioară, emancipați, îndrăgostiți de idei și de practicarea lor revoluționară. Mai mult, Ignasi este chiar victima lui David. Într-un fel, revoluția și reacțiunea se întâlnesc la masă fără s-o știe. Inevitabil, filmul lui Crehuet îl amintește sau e cel puțin înrudit cu Carnage al lui Roman Polanski, dar mizele sunt diferite.

Inițial au loc tatonări politicoase, mefiențele și complexele abia camuflate sunt delicios devoalate de stângăcii și de o parte, și de alta. Întâlnirea e compromisă, violența și resentimentul mustesc în interlocutori, hybrisul lui David, pentru care meseria e doar un paravan, se ciocnește de militantismul lui Ignasi, de ideologia revoluționară cu parfum de anarhism. Femeile stau și ele pe poziții antagonice. Casnica are complexul de inferioritate a unor studii ratate, în comparație cu rolul social al femeii emancipate din fața ei. Discuția în contradictoriu degenerează. Sandra o pălmuiește pe Lidia, iar cuplul revoluționar părăsește apartamentul. Numai că scandalul a torpilat și relația dintre David și Sandra, care-l părăsește pe acesta din urmă, stimulată poate și de un latent vis de emancipare. Întâlnirea aduce în scenă două forme de prostie, una cazon-agresivă a unui Moș Teacă hispanic, și una ideologică, a unor stângiști radicali, practicând un amor revolucionario asezonat cu citate din Marx. Ambele forme de prostie sunt alimentate de fervori, reflectă și o dinamică a libidoului în cadrul cuplului. De aici, lucrurile iau o turnură și mai comică atunci când David îl recheamă pe Ignasi pentru o reconciliere dublată de o consiliere în vederea repatrierii domestice a soției. David dorește să-i atragă atenția asupra capacității sale de a-și gestiona impulsivitatea, iar biletul de bună purtare nu i-l poate da decât victima. Numitorul comun al ideii nu există între cei doi, așa că dialogul – cu contondențe reprimate și cu izbucniri de revoltă și ele moderate – este de un haz nebun. Însă ecuația se schimbă acolo unde spiritul revoluționar domnește. Lidia intuiește în David un material didactic și disponibilitate pentru cauză, astfel că, la insistențele sale, Ignasi îi va preda catehismul revoluționar acestui neofit rabiat. Întâlnirea ideologiei cu prostia este nu doar amuzantă, dar și periculoasă. David este convertit, realizează injustețea societății capitaliste, îmbrățișează cu toată fervoarea noua credință, iar binele și dreptatea se mută în noul imobil și, odată cu ele, și violența. Nici mai mult, nici mai puțin, David îl răpește pe ministrul agriculturii, ținta discursurilor furibunde ale activiștilor neomarxiști, care se confruntă acum cu un maximalist autentic, fără fasoane, care pune înaintea discursului acțiunea, așa cum o afirma Drieu la Rochelle: au commencement était l’action. Ignasi e îngrozit, Lidia e fascinată. Ce se întâmplă când ideile sunt practicate, când revoluționarii ies din sfera postulărilor retorice, pentru vivere pericolosamente? Prostia revoluționară e pusă în scenă, cu bună credință, ignorând nuanțele. Reacționarul devenit revoluționar a atins faza terorismului. Lidia este atrasă de acest bărbat, Sandra și Ignasi sunt terifiați. Prețul încetării oricărei violențe este promisiunea Sandrei de a se reîntoarce la soțul ei. Numai că totul e schimbat acum, vraja protectoare a prostiei s-a risipit, iar David realizează două lucruri. În primul rând, că nicio o condiționare nu îi va recupera căsnicia; în al doilea rând, că un fapt incomprehensibil a dezechilibrat iremediabil armonia lumii în care fiecare interogație avea un răspuns simplu și clar. Aici Crehuet introduce în scenă nebunia, ridicând miza întregului spectacol comic la demnitatea tragicului. Prostia devine abisală când modifică de o manieră dramatică traseul destinal. Virajul făcut de regizor este brusc și închide filmul, lăsând un râs înghețat pe buze. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe