Centre de greutate

Cosmin Ciotloș Publicat la: 31-07-2017

Dintre toate calitățile pe care le pune în act scrisul Magdei Răduță (căci o antologie, fie ea și tematică, nu-i mai puțin un gest de creație, deci eventuala ei reușită denotă inclusiv un tip de înzestrare stilistică), două mi se par exemplare și țin să insist asupra lor: e vorba despre probitate și, deloc echivalent, despre onestitate. Cea dintâi se manifestă „în for” și implică raportul de încredere pe care autorul îl instituie cu publicul său, fără însă a-l flata meschin. Cea de-a doua ține de spațiul intimității intelectuale, de dialogul autorului cu propria conștiință și, fiind mai greu de cuantificat, ea nu scapă totuși simțurilor unui cititor (măcar) intuitiv. Spuneam că, vibrând la unison, aceste trăsături fac în așa fel ca prezentul volum, intitulat caragialian „Îi urăsc, mă!”. O antologie a pamfletului. De la cronicarii munteni la Pamfil Șeicaru (Humanitas, 2017), să fie unul remarcabil.

După 1989, termenul pamflet a ajuns să desemneze o categorie foarte largă și foarte eterogenă de discurs mediatic, de la clasicele editoriale de pe prima pagină a ziarelor până la emisiuni TV livrate abil sub această etichetă. Cauzele acestei alunecări semantice sunt mai puțin importante. Fapt e că demersul Magdei Răduță trebuia adecvat realității din teren. A da curs vechii definiții, „de manual”, era din capul locului exclus. A accepta în chip tacit uzul curent, colocvial și imprecis, ar fi fost o opțiune comodă (și, de ce nu, eficientă și agreabilă) dar lașă, de vreme ce trecea sub tăcere iremediabila fractură dintre vehemența unui Bolliac (dintre cei de ieri) și aceea a unui Dan Alexe (dintre contemporanii pe care, cu suplețe, îi sugerează Radu Paraschivescu în prefață). Alegnând a treia cale, cea mai dificilă, Magda Răduță construiește o definiție deopotrivă consistentă conceptual și integratoare structural. În primul rând, subliniază ea, pamfletul nu e totuna cu insulta. Iar asta nu din rațiuni de pudoare, ci de pondere: răfuiala joasă dintre doi inși colerici care-și dispută cauze mărunt personale nu interesează genul. E mult prea puțin. Un veritabil pamfletar n-are, în fond, nimic cu adversarul său, ceea ce-i produce convulsiile e ordinea iremediabil compromisă a lumii (datorată, da, adversarului vizat în mod aproape accidental), sentimentul copleșitor că totul e defect și că nimic nu se mai poate repara. El atacă în nume propriu și cu adresă rectilinie pentru că și-a pierdut speranța și, din acest punct de vedere, se situează la antipozii temperamentali ai satiricului. E o observație crucială, aceasta și, prin ea, autoarea pune, în sfârșit, lumina corectă pe un teritoriu, de fapt, profund nebulos. Până acum nediagnosticat ca atare de istoricii literari.

 Făcând asta, operând o atare distincție, Magda Răduță dă impresia că își periclitează cu bună știință caracterul spectaculos al antologiei. Fiindcă elimină dintr-o singură mișcare o pletoră de texte foarte suculente pe care tocmai laxismul noțiunii le făcea eligibile. Semn, din nou, de onestitate. Se pierd, astfel, micile agresiuni private, epistolare sau rămase în manuscris (căci a denunța Apocalipsa în șoaptă de vânare de vânt), bucățile mai degrabă umoristice decât umorale, travestiurile veninoase și câte altele. Dispare, de pildă, ridicolul Un muieroi și-o femeie al lui Heliade Rădulescu, înlocuit cu percutantul (dar sobrul) Despre înjurături al aceluiași; dispare portretul lui C.A. Rosetti (Berlicoco) din romanul lui Gr.H. Grandea, în locul lui intervenind vocea cu mult mai responsabilă a lui Bolintineanu, care suferă sincer pentru fiecare rând al său; nici sonetele rele pe care Eminescu le adresează lui V.A. Urechia sau lui D. Petrino n-au loc aici; e prezent însă gazetarul, cu un extras de o energie prozastică incomparabilă, care constituie adevăratul centru de greutate al volumului:

„N-a trecut mult de când în unul din porturile Engliterei a apărut o corabie încărcată cu 600.000 de kilograme de marfă. De proveniență din șesul Dunării de Jos, încărcătura corăbiei a fost trimisă la moară, măcinată și vândută. Dar nu era grâu ceea ce adusese corabia, nu cereale măcinase moara engleză, ci o marfă ciudată, neauzită pân-acuma... oase omenești. Făină de oase omenești a fost vândută spre a îngrășa ogoarele Engliterei. Ale cui erau acele oase ? Ale soldaților căzuți înaintea Plevnei, ni se spune” (p. 135).

Nu exagerez: acesta constituie nucleul simbolic în jurul căruia se construiește logica și eșafodajul mentalitar al antologiei. Până și Arghezi, cu Cimitirul Buna-Vestire, pare să derive de aici. Ceea ce în sine este o performanță critică (pe cât de izbitoare, pe-atât de discretă) a Magdei Răduță.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Nu aș putea spune cu exactitate dacă editurile organizează angajat, dar într-o manieră subtilă o ripostă la adresa tensiunilor...
„Suferă de o cronică lipsită de umor și de absența radicală a spiritului autocritic”; „e statuar, inflexibil,...
Institutul francez din Iași a găzduit, la mijlocul lunii iulie, un eveniment expozițional inedit pe scena de artă vizuală locală...
Expoziția Iași – Capitală regală, dispusă pe simezele Muzeului Municipal din Iași în perioada iunie-iulie...
Deși nu s-a aflat printre filmele premiate anul acesta la TIFF, filmul lui Marc Crehuet El rei borno (Regele cu un...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral