​Noemi Marin: „Anul 1989 a schimbat din punct de vedere retoric discursul internațional”

Simona Preda Publicat la: 31-07-2017

Noemi Marin este profesor dr. docent la Florida Atlantic University, titulara Catedrei de Studii Retorice, cu specializare în retorica postcomunistă. Deținătoare a unui titlu doctoral decernat de University of Maryland College Park (1999) și a unui master în comunicare, cu specializare în discurs politic est-european la California State University, Northridge, doamna Noemi Marin este una dintre personalitățile foarte respectate ale mediului academic de dincolo de Ocean. Începând cu luna februarie a acestui an, deține președinția pentru Romanian Studies Association of America. A fost distinsă cu multe premii (printre care premiile Cercetătorul Anului și Premiul Universitar de Leadership), este autorul mai multor volume și studii referitoare la comunicarea politică, dintre care amintesc After the fall: Rhetoric in the Aftermath of Dissent in Post-communist (2007), Rhetorics of 1989: Rhetorical Archaeologies of Political Transitions (coeditor, 2015). A lucrat ca expert Fulbright, a fost director al Institutului de Pace la Florida Atlantic University și decan al Facultăților de Comunicare și Studii Media. Este editor de peste 15 ani al revistei de cercetare internațională Journal of Literacy and Technology. Noemi Marin este director executiv al Fundației „Marin Constantin”.

 

O primă întrebare, stimată doamnă profesor, ar fi legată de specializarea cu care ați absolvit Facultatea din București, respectiv licența în literatură engleză și spaniolă. Deschiderea către zona umanistă (literatură, lingvistică) este o pasiune din copilărie? Povestiți-ne puțin: de ce engleză, de ce spaniolă?

De ce engleză? Pentru că limbile străine au fost „foarte acasă” la mine în familie, pentru că am învățat franceză de foarte mică și engleză din franceză și pentru că și engleza, și franceza mi-au fost la îndemână. Acesta este unul dintre răspunsuri. De ce engleză și muzică? Pentru că îmi plac cuvintele și vin dintr-o familie de muzicieni, unde cuvintele, alături de muzică, erau la fel de onorate împreună cu toate artele: arta cuvântului, arta sunetului, arta gestului, arta perspectivei. Într-un fel, erau toate acasă. Pentru mine, arta cuvântului însemna mai multe forme, cum ar fi rostirea (în complexitatea ei) în mai multe limbi străine. Era o fascinație.

 

„În Statele Unite am căutat ideea de libertate personală”

 

Aveți un nume frumos, foarte muzical. Vine de la ceva anume?

Da, are o poveste. Este un nume biblic, din Cartea lui Ruth, un nume ebraic. În traducere, înseamnă „Încântarea mea” (în aramaică, din câte știu), dar este și un nume care a fost folosit în Inimă vrăjită al lui Romain Rolland. Personajul care purta numele Noemi era unul dintre personajele preferate ale mamei mele în tinerețea ei, când era însărcinată cu mine.

 

Apropo de sensibilitate, de muzicalitate și de fascinația pentru cuvinte despre care vorbiți. Știu că există și niște volume de poezii pe care le-ați semnat. Când s-a întâmplat? În studenție?

Da, pentru că tatăl meu, Marin Constantin, fondatorul și dirijorul corului Madrigal, avea un doctorat în muzică și unul în filosofie. A fost asistentul lui Mihai Ralea înainte să devină dirijor. Iar cuvântul a fost și este însoțitor al cântecului. Căutarea de a asocia cântecul cu poezia ori sunetul cu vorba m-a influențat și pe mine din tinerețe. Poeziile mele din studenție au fost premiate. Am scris o carte intitulată Apa Timpului, iar câteva poezii din ea au luat premii literare. Da, am scris și încă mai scriu în română și promit un nou volum în curând. Poate chiar anul acesta.

 

La un moment dat, ați emigrat. Care a fost ideea decisivă? A fost un gest din impuls sau o dorință care se conturase de mai mult timp?

În Statele Unite am căutat ideea de libertate personală. Anumite situații personale m-au făcut să simt nevoia de libertate mai mult decât orice altă nevoie. Pentru mine, moștenirea cu care am plecat, bagajul cultural și emoțional nu au fost pe primul loc în cadrul acestei expediții de supraviețuire, ci au fost pur și simplu o parte din mine, în nevoia mea de libertate.

 

Așadar ați plecat la drum pentru ideea de libertate. America în care ați sosit se suprapunea cu acea Americă imaginară pe care o aveați în minte?

Am terminat, cum spuneam, engleză-spaniolă. Am fost prima generație din Universitate cu această specializare. Am fost selectați câțiva studenți cu medii foarte mari și am urmat o dublă specializare, care a fost o binecuvântare pentru mine. Am absolvit șefă de promoție. Terminând ca specialitate principală engleza, sigur că literatura și cultura anglo-saxone au contat enorm. Am pornit în America având această moștenire culturală și a fost o aventură de cunoaștere să compar ceea ce știam din literatură cu ceea ce vedeam în existența de zi cu zi. Unul dintre lucrurile esențiale pe care le-am înțeles încă de la început a fost că mai tot ceea ce știam era prin prisma literaturii și a culturii, prin cea a romanelor și a poveștilor. Când am ajuns la Los Angeles, țin minte că am întrebat la aeroport unde este orașul, metropolisul, când, de fapt, Los Angelesul era un cosmopolis pentru mine. America a fost și rămâne o țară misterioasă, în care culturalul atât de divers, literarul complex și realitatea sunt foarte bine îmbinate și, de cele mai multe ori, doar unul dintre ele câștigă în perspectiva emigrantului. Nu am mai revenit în România timp de aproape 15 ani, doar atunci când părinții mei nu mai puteau călători atât de des și mai ales peste Ocean. Am plecat din trecutul meu cu multă amărăciune, am plecat din perioada tristă a României și a durat mult până când cicatricile să se vindece. Acum vin cu mare plăcere. Datorită muzeului și fundației pe care o conduc, aș dori să fac un nou pod cu România.

 

Apropo de povestea aceasta, a emigrației în America, spuneați la un moment dat că emigranții trăiesc mai mult în trecut, au proiecții către viitor și mai puține în prezent.

Nu numai emigranții, toți trăim așa. Probabil retorul din mine vede lucrurile astfel. Fiecare dintre poveștile oamenilor, punctul de pornire, de narație, de referință va fi întotdeauna dintr-unul dintre cele trei paradigme: trecut, prezent sau viitor. Emigrația în special pune problema trecut/viitor, iar problema prezentului efectiv ține de cele mai multe ori doar de supraviețuire. Prezentul este întotdeauna constituit din referințele care îi sunt majore, iar promisiunea viitorului se referă cu ceea ce era în trecut. Supraviețuirea și prezentul devin un fel de arc în timp.

 

Ați adus în discuție ideea retoricii. Am să vă întreb cât se poate de simplu: de ce ați ales retorica?

De ce retorica? Apropo de discuția despre trecut: la Facultatea de Limbi Străine din București am avut șansa să am o conducătoare de lucrare care tocmai făcuse studii de specializare în Statele Unite: Ioana Ștefănescu. Am decis împreună să studiez pentru teză piesa Iulius Caesar a lui Shakespeare, prin prisma metodologiei retorice. Pentru asta, am citit în franceză Tratatul de retorică al lui Chaïm Perelman, unul dintre cele mai importante tratate de retorică și argumentare publică. Când am început studiile de masterat și doctorat în Statele Unite, am înțeles că retorica îți oferă posibilitatea unei analize culturale și literare, dar, în același timp, este o artă a discursului, un domeniu care deține un vocabular de analiză extrem de complex, iar din punct de vedere istoric, este viabil. Deci retorica, la fel ca știința și arta, mi s-a părut unul dintre cele mai complexe moduri de a gândi. De asemenea, am avut șansa că am studiat în România retorica clasică (Quintilian, Aristotel, Cicero). Am înțeles că, totuși, în Statele Unite, aceste studii retorice clasice nu sunt doar foarte minuțios examinate, ci și reinventate în analizele contemporane ale discursului public.

 

În domeniul retoricii, putem gândi totul ca pe un sistem de reconstruire a unui discurs public în care toate palierele logice, culturale, istorice și literare să le putem actualiza în timp ca să le vedem aplicabilitatea?

Absolut, iar cuvântul aplicabilitate este foarte bun. Retorica este arta discursului public, documentată încă din anul 345 î.Hr., iar studiul retoricii împreună cu filosofia, matematica și astronomia și aplicabilitatea acestor principii rămân valabile și viabile de 3 000 de ani. Retorica presupune studii despre mesaj, despre strategiile de persuadare, despre auditoriu, despre felul în care este adresat discursul și despre identitatea vorbitorului. Întrebările din jurnalism sunt și întrebări retorice despre public. Cine spune, de ce spune, cum spune și care este povestea.

 

Adică retorica ne dă o matrice cognitivă prin care putem interpreta un anumit fenomen. Rămânem tot în domeniul acesta și am să vă întreb, pentru că studenții dumneavoastră nu au trecut printr-o experiență comunistă, ce întrebări au ei vizavi de România? Există vreun interes din partea lor față de această țară?

Sunt foarte puține cursuri despre retorica din comunism și mult mai puține cursuri despre retorica din comunismul românesc. Studenții care vin către acest domeniu descoperă unicitatea retoricii acestui context cultural specific. Într-unul dintre cursurile mele de la masterat le propun studenților să aleagă țările comuniste pe care vor să le studieze și le dau, desigur, coordonatele discursive. Doar cei mai îndrăzneți dintre ei aleg să studieze retorica românească din comunism. Toți sunt foarte curioși să afle cât mai multe despre cele întâmplate în discursul politic al comunismului.

 

Doctor M., cum vă spun studenții, care a fost cea mai interesantă întrebare ce vi s-a pus cu referire la istoria României?

Au fost mai multe, dar una dintre întrebări a fost ,,Cum ați putut?”. Deci nu „Cum s-a putut?”. Adică, dacă mesajul politic era atât de puternic în totalitarism, de ce era acceptat de public? E o întrebare logică, reală, care ne bântuie pe toți, o întrebare matură și repetitivă. Nu este o întrebare ce se referă neapărat la România. Retorica totalitară este legată de autoritarism, de naționalism, de istoria celui de-al Doilea Război Mondial și trebuie studiată ca atare. Se studiază inclusiv retorica lui Hitler: de ce s-a putut, într-un timp atât de scurt, să existe al Treilea Reich și care a fost discursul care a susținut o asemenea istorie. Întrebarea studenților este, de fapt, una care încearcă să descopere adevărul, nu neapărat din punct de vedere politic, ci prin prisma retorică. Adevărul eficienței mesajului aplicat unor oameni, ce are aplicabilitate și efect: ce anume din discurs și cum a motivat oamenii să participe la o asemenea realitate politică.

 

În materie de discurs politic și retorică, sunt convinsă că urmăriți din această perspectivă ceea ce se întâmplă acum în România. Ce se întâmplă cu studiile de retorică în România? Există ele aici?

Din câte știu, da. Am fost invitată să particip ca expert de retorică la cel mai mare dicționar de comunicare din lume, publicat de Blackwell. Într-unul dintre volume este inclusă și retorica est-europeană. Am putut să cercetez cu ocazia aceasta la ce universități și în ce programe se studiază retorică în aria est-centrală a Europei. În 2008 erau foarte puține prezențe retorice pe harta academică din zona noastră. Din câte știu, retorica studiată în România nu se găsește ca materie sub numele de retorică. Sunt multe și diverse metode de a analiza studiile argumentative în anumite programe academice din București și Timișoara. Am constatat că se studiază fie literar, fie cultural mesajul și strategiile de mesaj sau sunt sub umbrela studiilor de jurnalism sau de public relations. Dar nu se studiază ca program constitutiv, teoretic, însumat, ca materie de cercetare academică. Peste două zile voi avea o prezentare la Conferința Anuală a Facultății de Limbi Străine de la Universitatea București. Sunt invitată în calitate de președintă a Romanian Studies Association of America și voi vorbi despre terorii retorice americane contemporane, care pot folosi la analiza complexității discursului politic global.

 

Rămânem în zona studiilor retorice și vă întreb despre diversitatea publicațiilor dumneavoastră.

Am publicat foarte multe studii de retorică din perioada comunistă și în special studii despre discursul postcomunist în retorica de tranziție. Am publicat o carte care se numește După cădere (After the Fall), despre retorica exilului intelectualilor publici din comunism, pentru că ei au o istorie a retoricii foarte interesantă. Am ales în special oameni care doreau să fie retori, adică voci publice, scriitori, atât în țara lor de plecare, cât și în țara de sosire. Apoi am publicat câteva volume de studii despre retorica politică din Estul Europei, în colecții despre istoria retoricii. Ultimul volum este o colecție de studii internaționale despre retorica anului 1989. Pe lângă coeditarea volumului, am scris un capitol despre spațiul retoric și cel politic. Iar pentru această colecție i-am invitat pe câțiva dintre cei mai interesanți cercetători actuali din domeniu, printre care Cezar Ornatowski, Martina Klicperova Baker, David Cratis Williams, Marilyn Young, Jane Robinett și Philippe-Joseph Salazar, un mare retorician francez, care studiază istoria discursului sud-african. Fiecare în parte, în proiectele lor, acești cercetători au studiat în contexte geopolitice retorica anului1989. Pentru că, într-adevăr, acest an a schimbat, din punct de vedere retoric, discursul politic internațional.

 

Cum ați perceput America? Primează criteriul meritocrației în domeniul studiilor sau legăturile de familie?

Eu am plecat acolo cu 60 de dolari și două valize. Va fi probabil titlul cărții mele de memorii. Dar am plecat și cu un mare bagaj cultural, pe care mi l-a oferit viața mea din România. Primul și al doilea job s-au datorat cunoașterii mai multor limbi străine: franceză, spaniolă, engleză și un pic de germană. Posibilitatea aceasta mi-a facilitat supraviețuirea, dar cel mai important cred că a fost nivelul de angajare prin conversație și posibilitatea de a avea un vocabular care depășea condiția mea de emigrant. Vorbeam ca un intelectual chiar dacă lucram într-un loc în care puneam filele într-un dosar. Cel puțin, așa mi s-a spus.

 

Iar parcurgerea etapelor universitare cum s-a întâmplat? Ați fost mai bine de cincisprezece ani profesor la Florida Atlantic University, una dintre cele mai prestigioase universități americane. Cariera universitară a fost o întâmplare sau un deziderat?

Criteriul meritocrației pe care îl aplic se referă în special la rigoarea și credibilitatea academică pe care le dovedești. În Statele Unite, sistemul universitar este foarte riguros constituit, ca peste tot în lumea modernă. Universitățile sunt împărțite în categorii, în funcție de profil: de cercetare, de cercetare și predare, cu profil unic de predare, în care studenții capătă noțiuni pe orice subiect. În toate aceste instituții, studenții primesc un bagaj bogat de noțiuni despre aplicabilitatea cunoștințelor. Deci meritocrația pe care o definesc eu se referă strict la conștientizarea noțiunii de rigoare academică ce funcționează în universitățile de cercetare de către studenți, mai ales de către cei care vor să devină profesori universitari. Am aflat din niște studii recente că doar 1% din populația intelectuală a SUA are un doctorat.

 

Comparativ cu România…

Da, deci a avea un doctorat înseamnă din start o călătorie a studentului către domeniul cercetării, cu o concentrare extrem de puternică pe viața academică. Deși sunt foarte multe universități în care studentul se poate înscrie, sunt puține cele care conferă doctorate. Un doctorat în retorică durează între 5 și 7 ani. La Comunicare și Științe Umaniste am cunoscut oameni care și-au făcut doctoratul în cincisprezece ani. Pentru a deveni profesor plin, este obligatoriu să fie trecut, după ani de muncă, fiecare dintre nivelurile academice și să convingi continuu, prin studii de cercetare originale. Am peste 180 de participări la congrese, admise prin concurs și rareori prin invitații. Am peste 40 de publicații internaționale. Pentru a deveni profesor plin, trebuie să confirmi că te caracterizează originalitatea și rigoarea academică. La fiecare catedră există un număr restrâns de profesori plini, așa cum cred că se întâmplă și în România.

 

Vorbiți cu mult entuziasm despre profesorat. V-ați dorit dintotdeauna să fiți un om de catedră?

Da, mi-am dorit foarte mult să rămân un gânditor proaspăt. Îmi place să pun întrebări și nu-mi plac întotdeauna răspunsurile, pentru că ele sunt mai mereu circumstanțiale.

 

Cum este Doctor M. dincolo de pereții universității? Un spirit foarte activ, presupun.

Plec de aici la Universitatea din Fribourg din Elveția, la un congres de argumentare publică. Tocmai am susținut o prezentare a cercetării mele la Columbia University din New York (Harriman Institute). Am avut șansa să prezint lucrări de cercetare și la Harvard University, la Davis Center, unul dintre cele mai mari centre universitare ce studiază Războiul Rece. Acolo, ca și la Columbia University, am fost invitată ca expert de retorică a comunismului și postcomunismului, pentru că, repet, în general, se studiază foarte puțin retorica din Estul Europei.

 

Cum este America?

America este în primul rând un continent și o stare. E complicat să spun cum este, dar pot să spun doar cum este America mea. Emigrația îți oferă intrarea într-o nouă poveste, iar povestea care se cheamă America este pentru mine una cu un continent care funcționează altfel decât Europa. America este o țară tânără, dar cu cea mai veche democrație din lumea modernă. Intrarea în această lume pune problema astfel: povestea începe cu ceea ce știi, cu ceea ce crezi, cu ceea ce vezi și cu asocierea cu ceea ce ai lăsat în urmă. Am avut o șansă extraordinară să întâlnesc o Americă bogată din punct de vedere cultural atât unde am locuit, cât și prin oamenii pe care i-am întâlnit. Am ajuns în New York, apoi am locuit în Los Angeles, apoi în Washington, iar acum în Palm Beach. Mă simt mereu tânără în America.

 

Este America acasă?

Da, este.

 

Care sunt lucrurile din România de care vă simțiți foarte legată?

Sunt mândră că în România am învățat cum să învăț. Nu neapărat ce să învăț, ci cum să învăț. Am avut șansa de a avea niște profesori dedicați, care ne-au învățat să rămânem curioși, să înțelegem lumea printr-un mod românesc de a gândi, unul cultural. Am învățat că există un mod de a gândi românesc. Eu îl numesc metaromânesc, în sensul unei anumite consistențe a valorii românești în ceea ce înseamnă ea ca marcă în lume. De la Eminescu la Creangă și Sadoveanu, de la Enescu la Brâncuși și tot așa. Există o esențialitate românească pe care o simt și pe care am dus-o cu mine în America. Al doilea lucru este muzica românească, cu care am crescut. Corul Madrigal a fost o parte din familia noastră. Muzica românească m-a înțelepțit și m-a ajutat continuu. De Crăciun, colindele, care au fost interzise în România din 1969 până în 1989, au fost la noi în casă tot timpul. Soțul meu american știe că am nevoie de limbajul muzical românesc, cel în care am crescut pentru a sărbători estetic și meditativ. Ca emigrant, sunt lucrurile de care am nevoie în transcendența mea.

 

Aveți mulți prieteni în America?

Am prieteni umaniști, majoritatea cadre universitare ce iubesc umanismul ca pe un mod de a restitui acest politic monden într-unul universal esențial. Când am fost, timp de șapte ani, director al Institutului de Studii de Pace, l-am invitat la Florida Atlantic University pe Dalai Lama. Atunci am avut șansa să îl cunosc. Ne-am recunoscut ca fiind oameni veniți din comunism, care propun împreună în mod public un dialog al păcii și compasiunea în lume.

 

„Consider Muzeul și Fundația «Marin Constantin» o datorie culturală”

Pentru că ați adus vorba despre tatăl dumneavoastră, regretatul profesor Marin Constantin, creatorul Madrigalului, vă invit să ne povestiți puțin despre muzeul și fundația care îi poartă numele.

Ideea de muzeu a venit târziu, după ce m-am revăzut în repetate rânduri cu părinții în Statele Unite, după ce m-am reîntâlnit și cu membrii Madrigalului. Ideea a venit după ce tatăl meu s-a stins, în 2011. Am încercat o colaborare cu instituțiile din România, dar nu au rezonat la ideea unui astfel de muzeu. Corul se numește acum „Madrigal – Marin Constantin”. În muzeul virtual propun ceva diferit, și anume ideea creatorului Marin Constantin. Este muzeul dedicat artistului care a conceput acest cor și care, prin tot ceea ce a realizat, ca interpret, dirijor și promotor al muzicii românești, rămâne unic. Este povestea unui om care nu numai că a adus reputație României, ci a intrat în istoria muzicii contemporane corale. O voce unică și un artist de o genialitate extraordinară. Aceasta este povestea lui Marin Constantin, care nu este cunoscută suficient. Muzeul virtual a apărut însă după 27 de ani de existență în America. Consider Muzeul și Fundația „Marin Constantin” o datorie culturală. Sigur, rămân în continuare Doctor M., cu programele ei de cercetare și care continuă să lucreze în domeniul retoricii, dar fundația înseamnă pentru mine dorința de promovare în lume a muzicii corale românești. Faptul că sunt fiica lui Marin Constantin este o întâmplare, dar faptul că sunt un intelectual român care a avut șansa să trăiască cu un alt intelectual român în casă care a marcat istoria muzicii este un motiv de reconsiderare și validare mai amplă a valorilor românești. Sunt oameni extraordinari care au dus mai departe cultura românească și cred că trebuie să creăm ocazii pentru a povesti aceste lucruri. Așa înțeleg eu muzeul virtual pe care îl conduc.

 

Ne promiteți o carte de memorii?

Da, se apropie momentul. Aș numi-o Viața de dincolo de curcubeu, iar în narațiunile mele am să scriu despre motivul pentru care America rămâne pentru mine șansa de a te recunoaște mereu prin prisma bogăției culturale pe care ai primit-o dincolo de curcubeu, din viața trăită în România.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Nu aș putea spune cu exactitate dacă editurile organizează angajat, dar într-o manieră subtilă o ripostă la adresa tensiunilor...
„Suferă de o cronică lipsită de umor și de absența radicală a spiritului autocritic”; „e statuar, inflexibil,...
Institutul francez din Iași a găzduit, la mijlocul lunii iulie, un eveniment expozițional inedit pe scena de artă vizuală locală...
Expoziția Iași – Capitală regală, dispusă pe simezele Muzeului Municipal din Iași în perioada iunie-iulie...
Deși nu s-a aflat printre filmele premiate anul acesta la TIFF, filmul lui Marc Crehuet El rei borno (Regele cu un...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral