Poeme

Radu Andriescu Publicat la: 31-07-2017

*

Legănat de idei care nu-i aparțin,

strâns între orele mici

ale dimineții și trezit de haita

vecinului de peste drum,

dezamăgit de receptarea luptelor

în presa de întâmpinare

și revoltat,

din principiu,

enervat de perna îngălbenită

de singurătate

și transpirație,

nesigur,

speriat la fiecare cochilie

care-i pocnește sub picior

după ploaie,

obosit și redundant,

pornește.

 

Senzații și percepție

Eroul e descumpănit.

A spintecat.

S-a uitat crâncen în ochii celorlalți.

A cugetat la etică și morală.

A tăiat din nou.

La debriefing, în cortul cel mare,

se uită la prunele de pe masă.

 

Ceacâr de atâtea convulsii etnice,

cu o credință de nestăvilit,

își măsoară sabia din priviri. Își măsoară tovarășii,

își măsoară buzunarul gol. Mândria lui

nu are măsură.

 

Ceva legende

îl obligă la atitudine și poză.

Ar vrea să se culce. Să fie mult mai mic

decât povestea.

Să se chircească. De la bătălie

la filosofia morală – molfăie pruna –

e doar o crampă.

Îi este frică să le zică.

 

Privește perjele de pe masă, rășchirate printre hărți.

Se simte stingher, în cochilia de vorbe.

Luptele lui sunt intestine.

 

Iese din cort doar când lumina iartă.

Statutul îi cere victorii. Din priviri

și sclavul palid, gripat în ultima campanie,

îi cere victorii clare.

 

Fraudulos, fără să știe rostul vieții,

în discuții publice sau private,

eroul încercănat induce ideea că victoria

e doar o chestiune de percepție.

 

Noapte Nibelungă

În salopetă albastră,

cu bumbi de sidef

și dinți de argint,

biograful zace cherchelit

sub sorii ultimelor nopți. Walkiriile

și tot restul

s-au strecurat în degete.

Halele părăginite,

ecouri de șpan,

coagulează

cuvinte peltice.

 

Cu burta la cer,

își numără firele din barbă

și sorii care mor.

Supernove gotice,

câte treizeci inundă scena

în fiecare moment de ezitare,

de veselie tâmpă,

de liniște sufletească,

de bucurie fără noimă clară.

Din hoiturile lor difuze,

lapți luminoși de atomi grei

colonizează cerul proxim,

se învârtoșează

în gâlme orbitoare,

prind paloare reflexivă și,

în timp,

conștiință de sine.

Nor de praf stelar,

walkiriile devin.

Și restul.

 

Sângele nu e undă. Nici noaptea

Își clătește gura, dimineața.

Își potrivește în oglindă sprâncenele.

Barba rămâne răzvrătită.

Își numără în gând fiii și nepoții.

În ceață, doar pentru el,

numără fiicele și nepoatele.

E partea cea mai lungă a dimineții.

Când munții îngheață de tot,

drona zgârie. Silence

like a cancer grows.

 

Stă printre pâlcurile de ceapa ciorii.

Melcii s-au rărit, după surghiunuri repetate

în deșertul de rostopască.

 

Își înfige sabia plină de sânge în iarbă.

Transpirat, cu năduf.

Pune alături servieta cu acte.

Se strânge, înverșunat.

 

Nu pricepe de ce i se spune

că realitatea e doar undă.

A văzut măruntaiele.

A simțit mirosul.

Și-a băgat degetele.

 

Cât poate accepta.

Se ridică, învârte sabia de trei ori.

Gâfâind, deconstruiește noaptea, plină de orori.

Trebuie să fie mai mult.

Sângele nu e undă.

Nici noaptea.

 

Plesnește un fluture.

Mâinile nu se umplu de sânge,

doar de solzișori argintii.

 

Motanul înghețat

Jólaköttur, motanul vicios al uriașei Grýla,

pândește, de pe deal, sătucul înzăpezit.

Printre brazi, i se văd doar ochii,

două luni fosforescente, nemișcate.

Polițist monstruos al modei, motanul Jóla

coboară în fiecare an din munți,

de Crăciun,

să înghită sătenii care îndrăznesc

să întâmpine sărbătoarea fără haine noi.

Măcar o pereche de șosete.

 

Copiii sunt înspăimântați. Motanul sângeros

se strecoară în poveștile de seară

și în poezioarele de la pregătitoare.

Islanda e o țară măruntă, orice crimă

 

devine articol de prima pagină, multă vreme.

Dar nici un redactor n-a îndrăznit,

în cei aproape două sute de ani de viață

ai lui Jóla,

să relateze în gazete

crimele motanului înghețat.

 

Elselille

A intrat într-o depresie din care n-au reușit să o scoată

nici părinții, nici prietenele.

A reînceput să citească seara poezie, la culcare.

 

Nu avea volume noi. N-avea nevoie de volume noi.

Plângea în pumni,

recitind fragmente vechi, mai triste.

Adormea și-l visa iar și iar pe Aage,

ieșit la suprafață,

mofluz.

 

Îi reproșa mereu că lacrăma ei de vecernie

se strânge la el, jos,

și-i udă picioarele. Ceva șerpi acvatici

îl prindeau atunci de glezne

și nu se mai putea mișca,

atât cât ar mai fi putut, acolo.

I-a sugerat zâmbet și seninătate.

 

Dacă Else, natură veselă, de altfel,

uita de el la call center

sau în vreo socializare virtuală,

jos la Aage se înghesuiau

mormane de flori colorate și parfumate.

 

Else și Aage se lungeau la vorbă până în zori.

Când cârâia cocoșul alb, apoi cel roșu,

iar după câteva minute, cel negru,

Aage trebuia să-și ia valiza din lemn

și să coboare la subsol.

 

Else își punea la repezeală niște haine

și mergea pe scări, după el.

Asta chiar dacă Aage îi spunea, de fiecare dată,

că o vede pentru ultima oară.

O păcălea ușor,

că era o copilă și-l iubea foarte tare.

Îi zicea să se uite la cer

și fugea cu valiza la subsol.

 

Jedi de provincie

Când Mutulică, elevul fără calități,

a fost lovit de lampa cu neon în cap,

a luat note bune la engleză și mate.

Începea să simtă franceza.

Avea urme de tremurici la română, la geografie.

Geamandură palidă,

capul fără mult păr plutea peste clasă.

 

Proful de engleză, șef de promoție navetist, era dezarmat.

Să adauge la scutul din vinil, plin cu note de subsol,

sabia Jedi, din neon?

Să plesnească de două ori pe lună

scăfârlia elevului fără calități cu neonul de la brâu?

 

Fără catalog ori sabie, după orele suplimentare,

cu teancuri de National Geographic aduse pe tren,

privește posac cum șoarecele zvelt

sare din geantă, din tartină.

 

Maturizat, aproape bătrân,

Jedi de provincie

merge la cursuri cu sabia stinsă.

Trebuie, din nou,

să-i spună studentei vietnameze

despre americani și război.

Își ascunde cuvintele

în orezării artritice.

Ajunși la materialismul dialectic,

râd împreună.

 

Okaka

A ajuns cu Okaka Opio Dokotum

la oamenii albaștri.

Erau deja două teatre cu oameni albaștri,

la Chicago și New York.

Suluri zburau peste spectatori.

Aparate foto confiscate.

Instrumente făcute din sarbacane uriașe.

Gura lui Okaka râdea

cât un parc de distracții.

 

Era de vreo două ori mai mare.

Avea carismă și umor. Era neoprotestant.

Juca rolul principal

în piese de conștientizare, pe SIDA.

Avea o logodnică superbă.

 

Era profund religios.

 

Când au stat la cabană, prin munți,

mergea dimineața să se roage, în poienițe.

El dormea, mahmur,

după ploaia de stele leonide.

Au făcut yoga împreună,

au mâncat hamburgeri de bizon.

 

A aflat,

cam după miezul nopții,

că totul e relativ

și preponderent metafizic.

 

Mult mai târziu, că Okaka,

recăsătorit,

Jedi de provincie

în târgul cu marmote

și iepuri fosforescenți, DeKalb,

e american.

 

Gânduri din pub

Cúchulainn era înăltuț și vorbea puțin.

Un Ștefan răsturnat în oglindă.

Eroul cu o mie de fețe,

proiecția oricărui muritor.

Sau narator.

 

De mic, avea o problemă.

Era tatăl, dar și fiul tatălui său, zeul Lugh.

Mama lui Cúchulainn era o simplă muritoare.

Divina Deichtine,

sora regelui din Ulster, Conchobar mac Nessa.

 

Au fost multe clipe tulburi,

în adolescența duală a lui Cúchulainn.

Născut Sétanta,

și-a câștigat numele mândru de Cúchulainn

după ce l-a răpus, în legitimă apărare,

pe fiorosul câine al lui Culann.

 

Mușcat de remușcări

și fără un role model patern,

fiind tată și fiu în același timp,

s-a oferit să-i fie câine de pază lui Culann.

Pe la șapteșpe ani,

a apărat de unul singur orașul Ulster

de armata uriașă a reginei Mebd.

 

Era un câine de pază turbat.

Ríastrad e numele clinic al turbării lui.

 

A fost ajutat de birjarul Láeg

și de niște cai extrem de inimoși,

Liath Macha și Dub Sainglend.

 

Mereu încâlcit

în contorsiunile din arborele genealogic,

prins în relația complicată

cu Lugh și divina Deichtine,

după ce și-a omorât din greșeală fiul

(„Am fi dus steagul din Ulster

până la porțile Romei,

chiar mai departe”)

Cúchulainn și-a pierdut restul zilelor

într-un pub destul de jegos.

(Din volumul Jedi de provincie, în curs de apariție.)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral