Corpul politizat: anatomie, metaforă, simbol

Andi Mihalache Publicat la: 31-07-2017

Ca să vorbim despre asemănări și analogii, ne amintim iarăși de Jorge Luis Borges. El pomenea de o străveche credință a indienilor sud-americani, convinși că blana jaguarului trimitea, indirect, la bolta înstelată, contemplarea ei echivalând cu întocmirea unei hărți a planetelor. Și aceasta pentru că magii amerindieni, observa Ioan Petru Culianu, descifrau scriitura lumii prin reducerea ei la o microstructură asupra căreia se puteau concentra. Lectura blănii jaguarului era totuna cu cartografierea cerului. Apelând astfel la această parabolă, ne vom apropria mai ușor și metafora corpului politic, asiduu studiată în cartea scrisă de Alexandru-Florin Platon.

De ce tocmai corpul? Pentru că formează un tot, nimic în plus, nimic în minus. Când spui corp, te gândești la coerență, completitudine, deplinătate a alcătuirii; în fine, un angrenaj în care fiecare parte își face datoria și niciuna nu există decât colaborând cu celelalte. A fost nevoie să treacă multe secole pentru a se accepta că o parte anume joacă totuși un rol conducător, această misiune îndeplinind-o însă datorită celorlalte componente, care o fac posibilă; nici creierul, nici inima și nici ficatul nu se mențin prin forțe proprii, ci numai mutual. În consecință, metafora corpului este dificil de cercetat, ea fiind, în fond, o continuă tranzacție între conotațiile – sensul figurat al unor fragmente anatomice –, pe de o parte, și denotațiile – sensul propriu al unor instituții/structuri medievale –, pe de alta.

Dacă am fi trăit în Evul Mediu și am fi spus că avem un corp, însemna că aveam ceva în comun; căci, în acea vreme, ideea de corp era cea mai autoritară echivalentă a ideii de întreg; și nu unul oarecare, ci unul organic, inseparabil, existent nu numai ca ansamblu indestructibil, unghie și carne, cum se zice, ci prezent, simultan, ca totalitate activă și neștirbită, în fiecare din secțiunile sale. Metaforizarea vocabularului politic medieval, de care se ocupă Alexandru-Florin Platon, se întemeia pe un sistem de analogii, arbitrare sau nu; bazate pe corespondențele dintre funcția anatomică a unui organ al trupului nostru și rolul ce-i era încredințat, nu la propriu, ci la figurat, în discursul care corporaliza imaginea societății medievale. O primă etapă, criptarea realității, încărcarea ei cu sinonimizări/suprapuneri ezoterice, era urmată de o alta, de redefinirea mai perifrastică, mai lărgită și mai „pe înțeles” a componentelor corpului metaforizat fie religios, fie propagandistic; într-o a treia etapă, ochiul, urechile sau brațele nu mai erau, simbolic, unul și același lucru cu instituțiile ale căror echivalente perfecte păruseră până nu demult; acum doar le reprezentau, le evocau, destul de evaziv, semnalând saltul de la stadiul închis-hermeneutic al metaforizării limbajului politic la acela deschis, cognitiv, mai explicit oricum: o lejeritate care aduce un plus de transparență, dar și ruperea semnificărilor reciproce, a paralelismelor dintre om și Cosmos, dintre elementele corpului uman și structurile organizării politice/sociale. Veac după veac, diverse aspecte ale împărățiilor pământene avuseseră corespondente celeste în Cetatea lui Dumnezeu; dar, iată, acum, în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, își căutau alți stăpâni semiotici, alte sensuri trans-istorice bune de slujit.

Cuprinzând, în mare parte, componente care depind unele de altele, organismul uman era propus, în Evul Mediu, drept model inevitabil pentru cel politic ori social, astfel încât omul să își poată reprezenta epoca în termeni dacă nu raționali, atunci măcar familiari lui; altfel spus, după prototipul anatomic, societatea trebuia să îi apară drept concert al funcționalităților instituționale interdependente; de unde și precizarea obligatorie că metafora corpului nu este o figură de stil, ci o modalitate de a organiza cunoașterea existentă la un moment dat. Cercetarea lui Alexandru-Florin Platon merge pe urmele ideilor lansate la începutul anilor ’70 de Hayden White, în cărțile lui Metahistory (1973) și Tropics of Discourse (1978), care utilizau tropii pentru a ne ajuta să înțelegem că limbajul cu care reconstituim trecutul nu este deloc pasiv; dimpotrivă, acționează asupra informațiilor strânse de istoric, influențând punerea lor în intrigă. Iar metafora corpului transpune modul în care medievalii își explicau Universul, traducând termenii unei entități concrete și bine individualizate (organismul uman) în termenii altora, abstracte (Biserica, Statul ori Societatea). Cine era capul Bisericii sau al Statului și cine îi întruchipa inima nu erau dileme cărturărești, ci mize administrative, economice, politice până la urmă. Aidoma corpului uman, din ce în ce mai medicalizat odată cu Renașterea, corpul social metaforizat nu este unul egalitar. Așa cum fiecare parte din organismul nostru îndeplinește o funcție dacă și numai dacă intră într-o ierarhie a funcționalităților, tot așa capul și inima din corpul politizat dețin un primat simbolic interesant: întâietatea capului evolua, pe măsura trecerii anilor, de la o superioritate nedisputată către un rol nu mai puțin important, dar parțial concedat celorlalte componente, ceea ce ne duce cu gândul la statutul schimbător pe care îl are capul statului, de la postura de uns al lui Dumnezeu (deci intangibil în relația cu muritorii de rând) la acela de rege prin bunăvoia vasalilor și a subordonaților de diferite situări sociale.

În secolul al XVII-lea, decădea ideea omului ca microcosmos, afirmându-se analogiile cu ideea de mecanism: componentele organismului nu mai intrau în simbioză, ci doar participau la întreg, se implicau doar în el; înregistrăm așadar un pas uriaș în funcționarea corpului politic, de la coagulare la asamblare. Trecerea de la trupul euharistic al Mântuitorului la trupul comunitar-solidar al adepților săi și, de aici, prin analogie, la explicarea, în termeni anatomici, a organizării politico-administrative, apoi a structurărilor sociale ale unui regat formează o istorie extrem lungă și de înceată în înaintările ei; o istorie foarte complicată, una a translării de la registrul simbolic al percepțiilor despre lume la textele sapiențiale și apoi la tratatele descriptive, lămuritoare, pedagogice și, prin aceasta, justificatoare, propagandistice, dacă vrem. Autorul lucrării de față le analizează rând pe rând, dar fără să-și aglomereze volumul cu nesfârșite studii de caz. Scrierile savanților menționați aici, deși par izolate și fără un public avizat, erau – în acele timpuri când apariția unei cărți constituia un mare eveniment – niște etape din evoluția conceptelor „disecate” de Alexandru-Florin Platon: corp euharistic, corp mistic, corp eclezial, corp politic, corp regal în dubla lui ipostază, muritoare prin trup și nemuritoare prin oncțiune. Acribia clasificărilor medievale nu putea împiedica survenirea unui fenomen abia perceptibil, dar în continuă ascensiune: o deplasare de la simfonia funcțională a mădularelor la o ierarhizare după însușirile ce le particularizau. Oricât ar părea de rigide, categorisirile repetate iar și iar istoricizează încet-încet competențele, și nu le fixează, odată pentru totdeauna, într-o topografie corporală eternă.

Metafora corpului era, în același timp, o autopsie ideologică și o formă de chirurgie estetică, un demers peratologic, cum ar spune Gabriel Liiceanu: în termenii săi, a da corp e totuna cu a da o limită, un chip, un rost, o putință. Corpul înseamnă figură, contur, profil, finitudine. Așa că metafora corpului era o con-figurare a lumii medievale, în ceea ce o compunea pe interior și o hotărnicea, cum se vorbea odată, pe exterior. A avea corp – adică o idee despre el – era același lucru cu a avea logică. De aceea, o eventuală des-figurare a capului Statului, a regelui, aducea lipsa de sens, haosul, nenumărate tulburări, anarhie.

Funcționarea propriu-zisă a corpului social medieval și discursul dedicat acestuia se confundă, limbajul acționând așadar asupra societății pe care o descrie. Alexandru-Florin Platon nuanțează însă mai intens, identificând patru etape în istoria corpului metaforizat în folos politic: a) etapa unității dintre Cetatea lui Dumnezeu și aceea a oamenilor, bazată pe întrepătrunderea/contiguitatea lor, pe „decurgerea” celor îngăduite pe Pământ din cele așezate pe Cer; b) etapa complementarității și interdependenței, calități izvorâte din ipoteza trupului gradual autonomizat față de modelul lui ceresc pe care îl reflectă încă, adică un trup eficient, cu o convergență ireproșabilă a părților sale, din activitatea pe care o desfășoară fiecare mădular extrăgându-și legitimitatea; c) etapa paralelismului dintre schimbările de funcții din corp, pe de o parte, și ideea exercitării alternative a unor roluri politico-sociale, pe de alta; d) etapa transferului de la buna conlucrare a părților, cu roluri de mult consacrate, către posibilitatea ca ele să se substituie unele altora; e) tacit, transferul către o ierarhizare a relevanței fiecărui organ în cadrul ansamblului corporal.

Raționalitatea societății medievale nu rezidă niciodată în ea însăși, dar nici corpul, de orice fel ar fi, nu-și dă singur un sens. Și într-un caz, și în celălalt, arhetipurile sunt căutate mai întâi în Cetatea lui Dumnezeu, ale cărei reflectări toți păcătoșii ar fi vrut să fie. Ulterior, în vremea Renașterii, se caută semnele prezențelor celeste din noi, aflându-se unde ne trimit urmele hristice din jur, unde ne situează ele originile. Se coboară așadar pe pământ, căutându-se fundamentele firii în entități mai prozaice, cu care logica noastră angajează raporturi ceva mai apropiate: nu de original versus copie, ci relații de substituire, apoi de asemănare, diferențiere, clasificare și puțină ierarhizare, că nu strică. Noțiunea renascentistă de realitate nu se mai confundă cu aceea de adevăr, din cauză că nici un lucru nu mai este, automat, conținutul ori conținătorul celuilalt. În concluzie, oamenii de știință din secolele al XVI-lea – al XVII-lea își ilustrează teoriile cu tot mai multe indicii terestre, oricât de eterogene și de cenușii ar fi fost; pentru că nici o frântură de real nu mai descinde, ideatic, chiar de Sus. La propriu și la figurat, nimic nu mai cade direct din Cer. Are și Adam meritele lui.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe