Redescoperirea istoriei prin monumente

Ștefan Lemny Publicat la: 31-07-2017

Tema ruinelor în literatura romantică a impregnat de mult imaginarul nostru cultural, adesea încă de pe băncile școlii. Se știe însă mai puțin că ea reprezintă doar partea vizibilă a unui fenomen mai larg, care arată interesul ce s-a manifestat pentru vestigiile trecutului la diferite nivele ale societății românești ca, de exemplu, în preocupările altor categorii de intelectuali decât creatorii literari. Meritul principal al cărții semnate de cercetătorul Alexandru Istrate De la gustul pentru trecut la cercetarea istoriei. Vestigii, călătorii și colecționari în România celei de-a doua jumătăți a secolului XIX (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 452 p.) este tocmai acela de a reconstitui tabloul acestor preocupări până în cele mai migăloase detalii.

Aceasta datorită altui merit, nu mai puțin remarcabil, acela de a fi străbătut cu răbdare nenumărate fonduri de arhive, scoțând din uitare mărturii de o importanță inestimabilă pentru a reconstitui locul istoriei în societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Nu e vorba, desigur, de istoria ca disciplină a cunoașterii, așa cum au ilustrat-o scrierile din domeniul propriu-zis, asupra cărora s-a aplecat, cu deosebire, istoricul Alexandru Zub în câteva lucrări de referință, de la A scrie și a face istorie (1981) și Biruit-au gândul la Junimea. Implicații istoriografice (1974). Autorul vizează o altă direcție de studii, diferită, mai puțin tatonată până la el, poate cu excepția istoricilor de artă: interesul pe care urmele trecutului, de la cărți rare, documente și obiecte până la vechile zidiri, l-au trezit în conștiința generațiilor care au trăit și făurit istoria românilor în perioada de la Unirea Principatelor până la finele secolului. Este ceea ce se degajă din impresiile intelectualilor călători din anii 1859-1863 (subiectul capitolului IV), impresii care indică, de fapt, o primă etapă în „dialogul” stabilit atunci între vestigiile istorice și cei câțiva reprezentanți ai lumii românești, preocupați de soarta lor. Este evident că, înaintea preocupărilor pentru salvarea lor, importantă era cunoașterea acestor vestigii de către categorii cât mai largi ale societății, sensibilizate pe această cale de memoria trecutului ca element al conștiinței istorice și, implicit, naționale. Autorul aduce aici în discuție scrierile de voiaj ale acelora aflați pe urmele vestigiilor istorice, ilustrând deci un gen aparte față de impresiile mai generale de călătorie ale unui Dinicu Golescu sau Ion Codru-Drăgușanu: cartea lui Théodore Margot, tradusă din franceză în română, dar și lucrările primilor autori români ai acestui gen de literatură: Alexandru Pelimon, preotul Grigore Musceleanu. „Aceste călătorii, dar mai ales publicarea impresiilor aferente”, subliniază Alexandru Istrate, „au produs emoție în societatea românească. Pe diferite paliere, vechile zidiri intrau definitiv în dezbaterea publică” (p. 198).

La aceste călătorii, născute din pasiunea și cu cheltuiala autorilor, se adaugă altele, nu mai puțin pasionante pentru cei care le-au întreprins, dar finanțate pentru prima dată de credite alocate de către Ministerul Cultelor şi Instrucțiunii Publice: călătoriile efectuate în Țara Românească în 1861 (autorul ne previne într-o notă că alte călătorii, cele din 1860, fac obiectul unei cercetări distincte!) de același Alexandru Pelimon, dar și de Cezar Bolliac, Dimitrie Papazoglu și Alexandru Odobescu. Mărturiile corespondenței, rapoartele către minister sau scrierile pe care aceștia le-au publicat accentuează tabloul constatărilor făcute de predecesorii lor, amplificând importanța semnalului de alarmă asupra situației tragice a monumentelor istorice ale țării și a locului lor în cultivarea pasiunii pentru trecut. Cert, cum remarcă autorul, „patru guverne, mai mulți miniștri la Culte și Instrucțiunea Publică, nu toți titulari ai portofoliului, ci doar interimari, intrigi politice și răfuieli personale necontenite au afectat conturarea unei strategii culturale de durată” în acest domeniu (p. 220). Cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm implicarea instituțiilor de stat în susținerea acestor inițiative istorice și patriotice, în ciuda situației lor dificile în condițiile din primii ani de după Unirea Principatelor. Rezultatul a fost revelator: reperarea pentru prima oară în mod sistematic, chiar dacă incomplet și cu mijloace rudimentare, a mărturiilor de interes istoric pe tot cuprinsul țării, ceea ce a permis definirea primelor contururi ale unei hărți patrimoniale și îmbogățirea colecțiilor din muzee, biblioteci și arhive.

Repertorierea și descrierea mărturiilor istorice nu erau însă suficiente. Solicitând în 1860 finanțarea unei călătorii la mănăstirile din țară, pictorul G.M. Tattarescu arăta importanța misiunii sale de a „copia tot ce se va găsi, costume, portrete, datini, căci timpul și neîngrijirea le distrug” (p. 232). O importanță bine înțeleasă și de alți artiști și fotografi din epocă – Gheorghe Panaitescu Bardasare, Heinrich Trenk, Amedeo Preziosi, Carol Popp de Szathmari, P. Verussi – care au putut să transmită astfel contemporanilor și posterității imagini cât mai veridice ale locurilor vizitate. Este unul dintre capitolele cele mai dense ale cărții de față, bogată nu doar printr-un lux de amănunte de natură documentară, dar și în interpretarea consecințelor acestor eforturi în dezvoltarea gustului pentru trecut și în cultivarea imaginarului istoric. Mărturia lui Cezar Bolliac merită reținută: dacă lumea românească se interesa cu atâta pasiune de urmele civilizației dacice, observa el în 1874, faptul se datora în mare măsură și curiozității generate de publicarea desenelor pe această temă (p. 227).

Exemplele puse în valoare de autor mai arată ceva demn de interes: grija neîntreruptă a autorităților superioare de stat, vizibilă atât sub Alexandru Ioan Cuza, dar mai ales sub Carol I, pentru susținerea pictorilor angajați în reprezentarea trecutului. N-avem aici o recunoaștere a importanţei operei lor în cultivarea istorismului în societatea românească într-o epocă de o vertiginoasă dezvoltare a statului și a națiunii?

Nu putem insista aici și asupra celorlalte teme explorate de Alexandru Istrate : utilitatea hărților și a geografiei istorice, gustul pentru antichități etc. Important este și cazul excursiilor istorice organizate pentru elevi și studenţi, care au contribuit la dezvoltarea pedagogiei naționale și care arată drumul parcurs de lumea românească în raport cu secolul al XVIII-lea, când Nicolae Iorga releva „cea dintâi vizită românească la monumente istorice”, realizată de însuși domnul țării, Grigore Matei Ghica (cf. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, XIX, 1926).

Am preferat să lăsăm la urmă capitolele privind restaurarea primelor monumente istorice care deschid cartea de faţă. Nu pentru că, cronologic, ele acoperă o perioadă ce se întinde după aceea a călătoriilor (1861, 1866, 1868); în linii mari, de la 1865 la 1890, anii delimitați, de altfel, și de prima culegere de acte şi rapoarte oficiale (Restaurarea monumentelor istorice 1865-1890, București, 1890). În fond, cele două activități sunt concomitente, uneori chiar se intersectează: impresiile călătorilor indică adesea, cum autorul ne arată, starea proceselor de restaurare. Dar interesul pentru restaurări (cu bunele precizări ce ni se propun despre termenii utilizaţi în epocă și confuziile create de aceștia) reprezintă forma cea mai elevată de prețuire a monumentelor, o nouă etapă în considerarea moștenirii patrimoniale după inventarierea sau descrierea realizată de călătorii amintiți, scriitori, inspectori ministeriali sau pictori. O etapă extrem de complexă în același timp prin importanța resurselor financiare aflate în joc pentru societatea românească de atunci, ce a implicat o mai lungă durată de desfășurare și multiple controverse publice privind rolul specialiștilor străini în conservarea patrimoniului național.

Urmărind informațiile extrase din arhive, Alexandru Istrate reconstituie toate culisele acestei lungi epopei, punând astfel la dispoziția cititorilor teme multiple de reflecție. E vorba, desigur, înainte de toate, de dimensiunea patrimonială ca element al istoriei, culturii și patriotismului în contextul societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în raport cu dezvoltarea modernă a statului și a naţiunii. Dar multe din experiențele lumii românești de atunci reflectă realităţi de mai lungă durată, inclusiv tare ce subzistă până azi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe