​Tăcerea și vina

Oana Purice Publicat la: 31-07-2017

După ce în romanele anterioare Viorica Răduță își transformă orașele de adopție (adopție profesională și spirituală) în suprapersonaje, în cel mai recent volum, Orașul închis, publicat la Editura Polirom în acest an, este rândul locului natal (Râmnicu Sărat) să prindă consistență narativă.

Deși tentația autobiografică ar fi fost mai mare aici, Orașul închis trimite în spatele rândurilor experiența personală, aducând în prim-plan, dar fără a reduce desfășurarea epică doar la ea, o imagine-reper a trecutului recent: închisoarea, care, până în 1963, a fost folosită de regimul comunist pentru a încarcera deținuți politici.

Fără a deveni un roman-monografie, cartea urmărește existența închisorii de-a lungul secolului XX, de multe ori suprapunându-se istoriei orașului însuși, de la răscoalele țărănești din 1907, trecând prin tensiunile interbelice și ajungând la ecourile ultimelor interogatorii comuniste. Recuperând un trecut arhivabil, autoarea nu poate evita referințele onomastice. Pe unele le preia întocmai (Ion Mihalache, Corneliu Coposu, dar și Grigore Gheba, autor al unor celebre culegeri de matematică, și Vali Sterian), pe altele, la fel ca în Vremea Moroiului, le transfigurează, devenind personaje-cu-cheie. Dacă în romanul anterior echivocul identității personajelor principale constituia un avantaj, echivalarea transparentă sau numirea întocmai transformându-l într-o satiră politică mai puțin durabilă, aici, transformarea lui Alexandru Vișinescu, comandantul închisorii între 1956 și 1963, în Vișinoiu nu este cea mai fericită alegere. Păstrarea primelor silabe ale numelui este mai degrabă o invitație neofertantă la un joc de disimulare-deconspirare adresată cititorului, deși explicația s-ar putea găsi în faptul că autoarea a vrut să împiedice prelungirea existenței simbolice a acestui personaj în paginile cărții.

Aspectul de mai sus nu este singurul prin care se refractă o postură auctorială dintr-o perspectivă etică. Sunt două direcții de interogare morală pe care romanul le urmează, una la suprafața acestuia, iar alta aflată în țesătura intimă a ansamblului epic. Prima dilemă la care autoarea încearcă să găsească un răspuns este cea privitoare la vina morală a aparatului administrativ și de conducere al închisorii față de tratamentul aplicat deținuților politici. Dacă verdictul, din punct de vedere juridic în cazul lui Vișinescu/Vișinoiu, a fost de curând dat de instanțele abilitate, judecarea morală a acestui comportament rămâne pe rol. Amintind de tentativa similară din Cititorul lui Bernhard Schlink, unde însă era chestionată vina funcționarilor celuilalt totalitarism european al secolului trecut, Orașul sacrificat preia, în forma discursului indirect liber, atât acuzații, cât și justificări de tipul „există prevederea că ordinul se execută? Există. Atunci? Atunci faptele s-au prescris” (p. 9). La fel ca în romanul scriitorului german, și aici se sugerează doar o serie de argumente, neimpunând un răspuns definitiv. De altfel, acesta este imposibil de dat în absența unei experiențe similare trăite personal. Pentru această idee, cartea lui Schlink este mai lămuritoare prin narațiunea pe care o încheagă, romanul de față optând pentru o diegeză dinamitată.

Fragmentarismul și aparenta lipsă de consistență epică a volumului semnat de Viorica Răduță sunt indicii ale celei de-a doua dileme morale, ascunsă, cum spuneam, în subsolurile textului. La fel ca la Schlink, în Orașul închis plutește întrebarea legată de vina pe care o poartă întreaga comunitate din Râmnicu Sărat față de cele întâmplate între zidurile închisorii. Contemporani cu violențe împinse până peste limitele supraviețuirii, autoarea pare să se întrebe, pe de o parte, cum au putut locuitorii orașului să-și continue viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și, pe de alta, dacă ignoranța lor nu a fost una autoimpusă, ca o formă de apărare. Alături de episoadele petrecute în interiorul penitenciarului, Viorica Răduță plasează poveștile istoriei mici, individuale, de la etapele de existență ale atelierelor foto (simboluri care fac trecerea de la veridic la adevărat) la experiențele casnice ale unor familii precum cea a cizmarului Fânaru sau a lui Șerban Miron. Liantul între istoria ascunsă decenii de-a rândul între pereții caselor și cea desfășurată înăuntrul închisorii este Mihăiță, nebunul prin ochii căruia sunt privite atât cruzimea comandantului („se amestecă bine cu cizma până când banditul devine o masă moartă peste care se toarnă apă” [p. 305]) și tăcerea deținuților („din zidurile închisorii ies șoapte. Țipetele, nu” [p. 37]), cât și „viața normală” (cufundată și ea în tăcere) de pe străzile Râmnicului. Obsesiile și sincopele lui Mihăiță („Și așa mănâncă din mine. Ce să mănânce? Gândurile. Că acum vin sute” [p. 88]) sunt transferate orașului („tăcerea se așezase în oraș, parcă pentru totdeauna, la început în pavilionul închisorii, apoi pe străzi. Vrea să o poarte Mihăiță, ca pe o hartă a lui, bine tăbăcită” [p. 51]), apoi romanului, iar de aici radiază spre exterior, lăsând deschisă această nelămurire a propriei responsabilități în fața istoriei care ni se desfășoară pe sub ochi.

Începând cu a doua jumătate a deceniului al șaptelea al secolului trecut, în România au început să se scrie și să fie publicate romanele „obsedantului deceniu”, deconspirând, cu voie de sus, dar nu fără echivocul simbolului sau al alegoriei, „greșelile” regimului Dej comise în aplicarea doctrinei marxist-leniniste. Atunci, literatura lua locul istoriei. După 1989, volumele memorialistice au fost cele care, în primă fază, au făcut cunoscute subteranele epocii trecute. Ficțiunea s-a aplecat asupra dezechilibrelor trecutului recent mai târziu, după ce studiile și cercetările istorice au confirmat (sau infirmat, în multe cazuri) jurnalele și memoriile anterioare sau au scos la iveală alte informații. Romanul Vioricăi Răduță este unul dintre exemple. Cartea se alătură astfel celor care pot da seama despre maniera în care impozițiile unei ideologii influențează literatura la nivelul resorturilor ei intime, dovedind o dată în plus importanța conectării studiului literaturii la contextul mai amplu în care a fost produsă sau publicată.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral