​Zbor în zigzag prin memorie

Maria David Publicat la: 31-07-2017

Romanul Omul de la fereastră (Editura Charmides, 2015) al lui Alexandru Vlad este un mozaic format din amintiri, din confesiuni, din anexe în care istoria recentă este cercetată nu prin eveniment, ci prin semnele rămase în conștiința personajelor. Cele două etape ale existenței lor par să fie divizate, de fapt, în două vieți: una trăită în comunism, când criza alimentară atingea apogeul, însă tânărul își permitea să ironizeze sistemul („Dacă va cădea vreodată comunismul, asta va fi din cauză că populația nu găsește bere”), și alta trăită în ritmul dramatic al Revoluției și într-un simulacru al democrației care a urmat.

Relatarea alertă și intercalată, viața trăită în comunism și rolul protagonistului fac în așa fel încât acest roman să fie comparabil cu Disco Titanic al lui Radu Pavel Gheo. Așa cum în trecutul lui Vlad Jivan există întâmplări îngropate adânc în zonele memoriei, evenimente care l-au marcat în mod definitiv, același lucru se întâmplă în cazul lui Adam, deoarece amintirile sunt singura pârghie spre realitate și identitate.

Dimensiunea politică a romanului este distorsionată din cauza devierilor memorialistice și a narării fără o clară linie cronologică. Cu toate că această tehnică face în așa fel încât lectura să fie mult mai antrenantă decât dacă romanul ar fi fost scris într-o manieră tradițională, procedeul îngreunează puțin firul istoric al evenimentelor. Mentalitățile comuniste și cele postrevoluționare nu apar prezentate ca fiind opuse: „În lupta cu comunismul nu există învingători”, „atunci când comunismul a căzut, s-a disipat, mai bine zis, și a rămas ca un precipitat scârbos doar în sufletul oamenilor și în reflexele cotidiene ale foștilor lui slujitori”. Haosul politic și social care a urmat după Revoluție este prezentat într-un mod autentic, personajul trăind în perioada respectivă multe contradicții, atât de natură colectivă, cât și personală, menționând la un moment dat că „lumea veche agoniza, cea nouă refuza să se nască”. Această idee este reluată pe parcursul acțiunii. Comunismul nu a fost lăsat în urmă, nu a fost șters sau înlocuit cu ceva mai bun: „foloseam prezentul când descrisesem acea lume căreia i-am aparținut, oricât am fi încercat să uităm sau să ne prefacem că nu știm, așa cum voise el să n-o știm, tata. Dar acea lume se sfârșise de peste patru ani. Dacă se sfârșise. Dacă o lume se putea termina în patru ani”.

Pasajele meditative, care prezintă comparații între societatea comunistă și cea „nouă”, încep prin plasarea protagonistului la fereastră, un loc care definește poziția unui observator. Multe dintre concluziile personajului apar în urma situării în această ipostază. Omul de la fereastră este cel care observă tranziția de la un sistem politic la altul, de la vechea societate la cea care se considera nouă.

Fața unei istorii care mutilează este punctul central al romanului. Părintele educat în spiritul ideologiei, informator al temutei Securități, poate să le transmită copiilor săi un singur lucru: neșansa de a scăpa de urmările acțiunilor sale. O etapă istorică sfârșită prin violență nu are numai consecințe devastatoare asupra lor, ci mai ales asupra societății care încerca să se reconstruiască, iar sora protagonistului lansează o întrebare ce pare să rezume întregul efect al influenței unei lumi bolnave: „Oare să fi fost noi o familie blestemată?”. Dialogul dintre frați devine modalitatea prin care Adam relatează adevărata activitate a tatălui lor. După lungi rememorări și discuții despre relațiile lor amoroase din trecut, despre ascensiunea fiecăruia în domeniile alese, Adamek (porecla dată de Monika) izbucnește într-o criză a sincerității, o „criză de conștiință”. Regăsirea Monikăi după mult timp și curiozitatea lui în legătură cu evenimentele întâmplate imediat după Revoluție îl determină să aducă la lumină rolul pe care îl avusese tatăl lor în raport cu Securitatea și relația sa cu profesorul Mircea Rainer, pe care trebuia să îl supravegheze. Rainer se dovedește a fi individul cu o gândire alertă, „Maestrul cel nonconformist”, portretizat în linii dirijate de antipatie uneori, alteori de admirație, așa cum reiese din pasajele pe care protagonistul i le dedică: „Și inteligența privirii cu care te țintuia, te controla, fără menajamente”.

Sinuciderea tatălui prin spânzurare este rezultatul presiunilor lui Rainer, și nu gândul că boala de ficat de care suferea avea să îl ucidă oricum. Singura moștenire lăsată copiilor săi este compusă din întrebările obsedante și incapacitatea de a se sustrage unei lumi care, cel puțin în teorie, fusese ucisă de Revoluție.

Profesorul Rainer este unul dintre personajele în jurul cărora se învârte întreaga narațiune. Artistul excentric urmărit de Securitate, bărbatul între două vârste care prefera femei tinere, cel suficient de inteligent pentru a-și descoperi turnătorul, este individul discutat de cei doi frați. Adam ajunge la concluzia că tatăl lor îi lăsase în cercul de influență al profesorului, iar acesta îi exploatase pe amândoi. Discuțiile lor pornesc întotdeauna de la prezent la trecut, constituind un fel de lanț al slăbiciunilor, iar fiecare serie de întâmplări pare că trebuie să se întoarcă întâi la rolul lui Rainer, apoi la ei doi. Rememorarea relațiilor din trecutul fiecăruia stârnește reacții asemănătoare, Adam mărturisind senzația că era gelos pe cei care o atinseseră pe Monika: „Aș fi vrut ca în centrul celor ce-mi relata să fi fost ea, nu clovnul acela”. Amândoi dezechilibrați din acest punct de vedere, au căutat în alții ceea ce nu puteau îndeplini împreună. În cazul Monikăi, se poate vorbi despre o incapacitate de a renunța cu totul la profesor. Cu toate că fusese căsătorită o vreme cu Maxim, cei doi se despart, iar ea se întoarce din nou la Rainer, urmându-l și peste graniță, în Germania, unde relația se deteriorează. Personajul feminin motivează alegerile făcute, crezând că în spatele consecințelor s-ar afla o lecție care ar fi trebuit să fie învățată pe propria-i piele. Aici intervine o intenție moralizatoare, exprimată prin cuvintele ei: „Credeam că trebuie să plătesc. (…) Din punctul acesta de vedere, eram asigurată – și mai ales pentru ceea ce simțeam pentru tine, pentru tot ce aveam de ascuns. Lucrurile acestea se plătesc, am știut asta întotdeauna în sufletul meu”. Pe de altă parte, se poate vorbi despre moștenirea comunismului ca mutilare, ceea ce se întâmplă în cazul Monikăi în timpul revoluției. Minerii violenți (care, în graba lor de a distruge fotografiile ei, îl menționează pe tatăl acesteia) îi provoacă o rană definitivă, care duce la imposibilitatea de a avea copii.

Se poate vorbi despre o tehnică de jurnal, deoarece Adam își prezintă povestea bazându-se pe două planuri: al copilăriei și al maturității. În ceea ce privește amintirile, protagonistul le definește ca pe niște „depuneri pe fundul unui recipient pe care n-am curajul să-l agit prea tare”. Aceste amintiri din copilăria sa reprezintă declanșarea admirației neobișnuite pentru sora lui, care mai târziu se transformă într-o formă de iubire pe care personajul nu o poate justifica. Timpul petrecut cu Monika, atingerile lor și fascinația pe care o trezeau acestea în mintea lui sunt prezentate în roman într-o manieră cinematografică: „Mă atingea, închideam ochii și îi simțeam degetele răcoroase cum se plimbau pe fața mea”. Discuțiile ca adulți, regăsirea, aflarea adevărului și concluziile trasate de fiecare îl fac pe Adam să își îndrepte gândurile spre sfârșitul vieții, iar finalul romanului ridică multe semne de întrebare și provoacă multe presupuneri, una dintre ele fiind sinuciderea, așa cum sugerează explicația lui: „O dispariție nu va afecta pe nimeni și, e limpede, ca să poți începe o viață nouă, trebuie să dispari mai întâi din cea veche. (…) Suntem victimele propriilor amăgiri și trezirea este cu atât mai dureroasă”.

Alcătuit din bucăți de viață plasate dezordonat între două lumi separate mai mult fictiv, romanul urmărește povestea unui moștenitor al comunismului care încearcă să exploateze o altă lume, aceea a memoriei. Confesiunea lui Adam demonstrează că o trecere violentă la un alt sistem politic nu înseamnă și schimbarea mentalităților, ci dimpotrivă: „Răul dăinuieşte nu doar câtă vreme trăiesc călăii, ci și câtă vreme trăiesc victimele”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral