Câte inimi există și ceva despre penibil

Oana Purice Publicat la: 31-07-2017

„Suferă de o cronică lipsită de umor și de absența radicală a spiritului autocritic”; „e statuar, inflexibil, mineral”; „are convingeri de beton și le susține cu furie” (pp. 101-102). Acestea sunt doar câteva dintre trăsăturile pe care Andrei Pleșu le identifică în portretul omului atins de prostie, în cel mai recent volum, Despre inimă și alte eseuri, publicat anul acesta la editura Humanitas.

Insensibilă la clase sociale sau grupuri profesionale, încremenirea pe care Pleșu o descrie în amănunt (însă fără a se sustrage aulic sferei de contaminare) este ușor reperabilă: de la călătorul-educator din mijloacele de transport în comun, care conferențiază despre cum se înaintează și mai ales despre unde se stă în tramvai sau autobuz până la universitarul conștient de propria importanță, ce refuză să își pericliteze echilibrul culturii înalte acumulate cu efort și iese rapid din Muzeul Instalatorului Român făcut de Ion Barbu în Petroșani. „Confiscarea” în comic și ironie a istoriei artei sau a agorei contemporane din casa de pe strada General Dragalina este în dezacord cu solemnitatea pe care funcția i-o cere. Ferindu-se, și în acest volum ce adună textele mai multor conferințe susținute în diferite orașe ale țării între 2006 și 2016, de verdicte și viziuni fataliste, deși identifică prostia ca pe „o condiție curentă a umanității”, Andrei Pleșu nu ezită să sugereze și antidotul acestei „boli” care face subiectul celei de-a treia secțiuni a cărții.

 

Inima este „altceva și mai mult decât sufletul”

Eseul eponim a fost prezentat într-o serie de conferințe din 2006 și conține o amplă discuție despre un concept a cărui semnificație capătă multiple valențe. Dacă inițial sunt comentate două concepții aparținând „simțului comun” („inima clinică”, mecanică, și „inima romantică”, „sediul stărilor difuze ale sufletului”), ulterior, Pleșu identifică alte două direcții de interpretare: inima ca tip de cunoaștere (central fiind aici binomul cap-inimă) și inima ca „sediu al Principiului” (p. 35). Plecând de la premisa că inima este „altceva și mai mult decât sufletul” (o „temă obosită”, de altfel), Andrei Pleșu face o incursiune din cele patru perspective în istoria conceptului, aducând în prelegerea sa referințe din religiile Cărții (creștinism, islamism, iudaism), din credințele Orientului, din practicile alchimice, dar și din știință, filosofie, psihanaliză sau literatură. Departe de a fi steril și greoi, discursul din Despre inimă păstrează urme ale oralității și reușește să găsească echilibrul între informația livrescă și trimiterile la bagajul cultural comun. Astfel, definiția „cunoașterii cardiace” în termenii vechii tradiții europene („înțelepciunea dobândită prin cunoașterea inimii e un amestec de lumină și căldură, spre deosebire de adevărurile strict «intelectuale», care sunt lumină fără căldură, și de afectele pure, care sunt căldură fără lumină”) este așezată în proximitatea unui locuțiuni des întâlnite în vorbirea curentă: „acea iubire «oarbă» de care vorbim adesea, fără să reflectăm la sensul mai adânc al formulării” (p. 27).

Aceeași pendulare între realitatea palpabilă și cunoașterea conservată în cărți este vizibilă și în textul despre bătrânețe, temă pe care Andrei Pleșu a abordat-o la Alba Iulia în 2013. Vorbind despre valențele pe care bătrânețea le capătă în mentalul colectiv, de la „disprețul economic față de bătrâni” la „ampla tradiție a bătrânului frumos”, autorul aduce în discuție mai întâi teoriile lui Cicero din De senectute, iar apoi viziunea creștină asupra termenului. Premisa scriitorului latin, „deși toți vrem să ajungem la adânci bătrâneți, cum ajungem acolo începem să bombănim” (p. 66), îi oferă prilejul unor conexiuni culturale incitante, alăturând literatura și filosofia propriei experiențe cu „bătrânii” care au contribuit la formarea sa profesională (Constantin Noica, Alexandru Paleologu). Una dintre cele mai importante concluzii ale discuției asupra viziunii creștine, unde sunt amintite textele scripturale, literatura patristică și studiile născute pe marginea acestora, face referire la statutul pe care această vârstă o are în economia învățăturii religioase: „bătrânețea nu e monumentalizată protocolar, nu e idolatrizată ca o garanție absolută a bunei așezări. Până la urmă, ea nu e o «vârstă» superioară în sine, rezultat al unui cumul strict cantitativ, nu e un «grad», o «funcție de conducere», ci o calificare” (p. 88). Ecourile unui astfel de adevăr ar normaliza interacțiunile umane cotidiene, dacă ar trece dincolo de pereții sălii de conferințe sau de paginile cărților.

 

Dilema răului

Ultima secțiune este dedicată „răului”, în care Andrei Pleșu nu urmărește livrarea de răspunsuri, ci o mai bună nuanțare a problemei. Premisa de la care își va construi prelegerea este teodiceea privind „dreptatea” lui Dumnezeu, care a suscitat interesul multor teologi sau filosofi și care nu și-a putut nici până acum găsi răspunsul: cum pot coexista răul, pe de o parte, și bunătatea și atotputernicia divină, pe de altă parte. Convins că „problema răului” are temei doar în spațiul religiei (în afara ei, el este doar un accident), Pleșu parcurge tradiția culturii europene și formele modernității sale și identifică o serie de soluții care ar putea explica, doar fragmentar, dilema menționată anterior. Printre acestea se numără soluția estetică, cea didactică, a răului iluzoriu sau a liberului arbitru, la care eseistul aduce o obiecție demnă de luat în seamă, de vreme ce ideea de libertate a creației contravine ideii de putere absolută a creatorului.

Alături de informațiile cu care clădește eșafodajele fiecărei teme, cel mai recent volum al lui Andrei Pleșu atrage atenția asupra unor scheme de gândire reducționiste, asupra unor preconcepții, a unor încremeniri în locuri comune (precum edulcorata „artă de a îmbătrâni”) sau asupra unor supralicitări găunoase (patriotismul deșănțat, corectitudinea politică sau pe-vremea-mea-ul mereu luminos în opoziție cu prezentul decadent). Astfel, Despre inimă și alte eseuri se poate constitui ca un bun antidot împotriva căderii în penibil, efect imediat al luării prea mult în serios a propriei persoane, despre care vorbeam la început.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe