Pentru suflet, „Despre inimă”

Andrei C. Șerban Publicat la: 31-07-2017

Nu aș putea spune cu exactitate dacă editurile organizează angajat, dar într-o manieră subtilă o ripostă la adresa tensiunilor sociale ale momentului, prin publicarea de texte care să reabiliteze nu exclusiv conduita politică a individului, ci și frumusețea morală a cititorului. Și totuși, răsfoind volumul Despre inimă și alte eseuri al lui Andrei Pleșu (Editura Humanitas, 2017), am realizat că publicarea unor cărți (nu neapărat „despre inimă”, ci) despre sensibilitatea universală, nepolitiza(n)tă și transnațional(ist)ă a sufletului uman este mai mult decât benefică.

Amintind de „plăcerea taifasului” ori de „lejeritatea” discursivă a dialogurilor purtate cu Gabriel Liiceanu, prezentul volum semnat de Andrei Pleșu adună transcrierile a patru conferințe, în care complexitatea informațională/bibliografică a conținuturilor își găsesc, prin contraponderea ușor didactică, presărată cu o fină (auto)ironie, un echilibru perfect. Cititorul îl va regăsi, astfel, pe omul de cultură ce ne vorbea cu altă ocazie Despre îngeri în aceeași form(ul)ă calofilă, cu tentă eseistică, ale cărui numeroase trimiteri spre marile scrieri ale spiritualității universale vin să sugereze, în subtext, una dintre principalele crize existențiale ale omului din prezent: depărtarea de un ideal moral, social, estetic într-un proces de „de-sensibilizare” accelerată. Nu întâmplător, ar putea sesiza ochiul ager al unui cititor care nu crede în corelații accidentale, cele patru prelegeri conținute de volumul de față – „Despre inimă”, „Despre prostie”, „Despre bătrânețe” și „Despre problema răului” – par a se concentra în jurul unei problematici unitare, prin care autorul condamnă imunizarea individului modern la emoție, fiind mult prea implicat în declamațiile infinite ce frizează politicul, „actualitatea”. De o astfel de scurtcircuitare discursivă a inerției omului „ocupat” prea mult de funcțiile și disfuncțiile prezentului, autorul ne anunță încă din pseudoprefața acestei antologii: „Cartea de față încearcă să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparente «inactualități»: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda relevanței lor universale și a impactului lor constant asupra vieților noastre”. Oarecum, Andrei Pleșu operează la nivelul accepțiunii acestei din urmă sintagme, diferențiind problematicile cotidiene de substratul etern al preocupărilor metafizice, reușind să puncteze câteva dintre obsesiile consumate în intimitatea individului preocupat de măreția și frumusețea universului din afara și din interiorul său.

De la intertextul biblic, filosofic sau literar și până la substratul popular al înțelepciunii „din bătrâni”, paleta informațională atinsă de autorul român merge pe șablonul unor „exerciții de gândire”, de punere în lumină a unor fundamente intelectuale profunde, aplicate anumitor elemente atât de ancorate în concret, în lumea vizibilă și invizibilă a omului actual, încât privirea acestuia patinează pe deasupra lor, trecându-le cu vederea esențialul. Eseul care dă și titlul acestui volum devine, în urma unor elucidări de ordin terminologic și teologic, un elogiu adus credinței și nevoii de credință, chiar și în sânul unei lumi care declamase deja moartea lui Dumnezeu, fără a avea, în schimb, pretenția unui manifest motivațional. Abordând chiar și limitările lexicale specifice limbii române care (spre deosebire de engleză și de franceză, ce au adoptat binoamele faith-belief, respectiv foi-croyance) nu demarchează cele două mari accepțiuni ale raportului individ-credință-divinitate, Andrei Pleșu ilustrează implicațiile simbolisticii inimii, în procesul de pierdere sau recuperare a unor valori de dincolo de sensibilul de suprafață al realității imediate. În aceeași manieră doctă, dar în care se infiltrează cu inteligență „corpusculi” ce frizează derizoriul, tocmai pentru a fi folosite pe post de momeală aruncată cititorilor adepți ai lecturii pe diagonală, același autor trasează cu un umor cinic o panoplie a ipostazelor prostiei, ce se dorește a fi nu un pamflet, ci, dimpotrivă, un exercițiu aproape caragialian de „simț enorm și văz monstruos”: prostul solemn, prostul vesel, prostul volubil, prostul harnic și mămos.

Fără a putea surprinde ori rezuma specificul unei cărți care, de altfel, concentrează o cultură vastă aplicată unui discurs versatil, ale cărui articulații subtile dau specificul unui text adresat oricărui „neinițiat”, volumul lui Andrei Pleșu este o carte de și despre suflet. Atât timp cât încă acesta mai este revendicat de cititor, cu umilința celui care nu ezită să se sustragă în totalitate de sub imperiul prostiei.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral