Filosofia ca tehnică de sine, pentru toți

Constantin Ciocoiu Publicat la: 31-07-2017

Volumul lui Laurențiu Staicu Trei istorii metafizice pentru insomniaci încearcă să aducă în atenția publicului larg trei dintre întrebările insistente în filosofia de astăzi. Într-un limbaj accesibil, sunt descrise punctele-cheie ale gândirii filosofice și scopul urmărit încă de la începuturile sale. Întrebările filosofice par a fi căi de acces pe care umanitatea le propune în încercarea sa de a îndepărta angoasa în fața necunoscutului, fiind astfel posibilă o înfățișare mai familiară a acestuia prin cunoaștere. Știința are un scop asemănător cu acela al filosofiei, dar răspunsurilor oferite de ea le lipsește preocuparea pentru „suflet”, așa cum este cazul soluțiilor filosofiei.

Acest domeniu, de altfel straniu pentru mulți, creează nu de puține ori confuzie prin varietatea răspunsurilor, cu atât mai mult cu cât toate pretind că oferă un adevăr definitiv asupra unei realități ultime. Însă această situație indecisă este pe deplin clarificată, după cum se pare, de aceeași perspectivă evoluționistă prin care Charles Darwin explica schimbările și transformările din natură. Într-un mod similar, cadrul evoluționist în care întrebările filosofice sunt formulate este numit „paradigmă”.

Astfel, autorul argumentează că filosofia nu oferă răspunsuri având în vedere adevărul acestora, ci o adaptare mai bună, dat fiind un anumit context istoric, social și cultural. Incompatibilitatea răspunsurilor filosofice este doar aparentă. Fiecare propune o manieră de adaptare la o situație mai puțin familiară. Noblețea filosofiei rezidă însă în faptul că de ea nu depinde confortul nostru, ci înțelegerea pe care o avem asupra lumii.

Prima dintre cele trei întrebări propuse, „De ce există ceva mai degrabă decât nimic?”, este abordată din perspectiva așa-numitului principiu al omogenității genetice. Acest principiu poate indica două tipuri de cauze pentru ceea ce este: cauze similare, prin natură, fenomenului studiat (sau omogene) și cauze diferite (sau eterogene). Reperele propuse în alegerea unui răspuns sunt fertilitatea explicativă și regula simplității. De partea explicațiilor simetrice găsim creaționismul și relația ontologică Creator – Lume creată, argumentul ontologic și implicațiile sale existențiale sau morale și, în cele din urmă, conturul existențial presupus de raportul, consemnat de Heidegger, între ființare și Ființă. Pe de altă parte, explicațiile eterogene sau asimetrice presupun o cauză cu o natură diferită de cea a efectului sau fenomenului studiat, o natură „noumenală”, care există, dar nu poate fi cunoscută. În lipsa unui răspuns concludent la această primă întrebare, autorul optează pentru o metodă a reducției empirice a fenomenelor la baza lor fizică, drept punct incipient al unui răspuns pertinent.

Sensul celei de a doua întrebări, „Cine sunt eu?”, este decis între teoria egoului, care presupune persoana ca identitate independentă, ce există separat și nu se formează în timp, și teoria mănunchiului, care afirmă că persoana este un mănunchi de proprietăți, unic prin configurație, datorită unei evoluții întâmplătoare. Între absolutismul primei teorii și relativismul celei de a doua este permisă o atitudine care, în opinia autorului, nu cere un conținut precis în răspunsul dat la problema identității personale. Nu avem nevoie de o asemenea precizie, cu atât mai puțin cu cât aceasta nu ne este la îndemână, indiferent de problema cu care ne confruntăm. Asemănătoare unui „joc de puzzle invers”, persoana nu presupune o imagine după care sunt modelate piesele, ci, dimpotrivă, aceasta câștigă un chip pe măsură ce piesele sunt potrivite între ele pentru a forma un întreg.

În răspunsurile date celei de a treia întrebări, „Ce este cu adevărat real?”, se evidențiază o preferință pentru idealismul transcendental kantian, dată fiind posibilitatea acestei concepții de a explica realitatea pornind de la propriile noastre facultăți de cunoaștere. Spre deosebire de idealismul platonician, care susține cu exclusivitate realitatea ideilor, sau de materialismul metafizic, care insistă cu precădere asupra realității corpurilor, idealismul transcendental mizează atât pe simțuri, care conțin spațiul și timpul în care realitatea se desfășoară, cât și pe capacitatea intelectului de a ordona, prin concepte, această realitate, care de altfel nu poate fi cunoscută cu adevărat, ci doar așa cum este percepută. În opinia autorului, a considera realitatea ca produs al facultăților noastre de cunoaștere nu este întocmai un lucru rău. Pe de altă parte însă, aceste facultăți de cunoaștere descrise de Immanuel Kant nu sunt apriorice și invariabile, ci un „produs evolutiv istoric”, după cum le consideră și R. Rorty.

Funcții ale aceluiași proces evolutiv, știința și filosofia se presupun și ating aceeași realitate pe care ființa umană încearcă să o cuprindă. Prin urmare, lipsa unui dialog între cele două domenii nu este acceptabilă în perspectiva unui răspuns potrivit. Prin activitatea științifică, explicațiile asupra realității sunt făcute cu mai multă precizie. Acestea pot fi însă integrate coerent, înțelese și asumate doar în contextul unei perspective filosofice.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral