Freamătul filosofic într-o modernitate opacă

Amalia Andreea Hodoroabă Publicat la: 31-07-2017

Editura Humanitas a publicat în acest an un volum captivant de eseuri, ce se înscrie în vasta operă a lui Andrei Pleșu. Despre inimă și alte eseuri cuprinde considerații personale, reflecții filosofice asupra unor aspecte de prim rang ale vieții, așternute sub domnia unei conștiinte ferme.

În volumul propus, Andrei Pleșu se apleacă asupra unor probleme ce străbat frontierele cotidianului, care ies din sfera de actualitate a acestor timpuri, dar care rămân parcă mereu eterne, mereu actuale: semnificația inimii și rostul acesteia, neajunsurile bătrâneții, freamătul și obscurul prostiei, precum și alte interogații filosofice care au menirea de a extrage sufletul din cercul strâmt al preocupărilor sale și de a-l ancora într-o realitate nuanțată, complexă, mult mai profundă. Autorul dă timp fericirii, inimii, bătrâneții, răului, căci nimeni, într-o lume închisă în propria-i rutină, nu se mai încumetă să își răpească o clipă din viață pentru a-și îndrepta gândul și spre aceste lucruri.

Cu un ton confesiv și printr-o implicare afectivă considerabilă, Andrei Pleșu, ca într-o discuție amicală, evocă patru mari subiecte filosofice, din a căror abordare rezultă structura volumului: „Despre inimă”, „Despre bătrânețe”, „Despre prostie”, „Despre problema răului”, toate menite nu atât să edifice, cât să deschidă noi perspective, noi moduri de a te raporta și de a te racorda la viață. Precum un prolog filosofic, cartea intenționează să ofere o deschidere, o indicare a „drumului”. Cu un notabil spirit critic, autorul privește din multiple unghiuri statutul inimii, statut privat de ochiul modernității. Astfel, inima nu este văzută doar ca un simplu organ, sub aspect primar, clinic, ci este ilustrată ca o modalitate de cunoaștere, ca o poartă spre înțelegerea unor lucruri pe care rațiunea adesea le scapă. Acest fapt este evidențiat în filosofie și de Blaise Pascal, care susținea că „inima are rațiuni pe care rațiunea însăși nu le cunoaște”. În antiteza dintre inima clinică și cea romantică, autorul dedică pagini numeroase celei din urmă. Cu precizia unui chirurg, Andrei Pleșu operează pe cord deschis rănile negrăite ale inimii. Sediul trăirilor și al afectelor, inima se profilează ca fiind templul interiorității și al sensibilității ființei umane. Vorbind despre inimă, se atinge cea mai gingașă coardă a firii umane. Încă din Antichitate, aceasta a fost asimilată înțelepciunii, inteligenței. Sub aspect științific, medicina hipocratică a prevăzut chiar un sediu precis al raționalității inimii, și anume ventriculul stâng. De asemenea, gândirea greacă prevedea în lexicul său variat o conexiune puternică între inimă (cardia) și suflet, duh (phren), deoarece, pentru a desemna inima, erau folosiți ambii termeni. Acest lucru a fost relativ ușor de perceput, având în vedere că inima a fost înțeleasă și ca un instrument de înțelegere a lui Dumnezeu. Întrucât rațiunea este limitată, după cum bine spunea și Kant, aceasta nu îl poate cuprinde pe Dumnezeu. Așadar autorul subliniază cum inimii îi rămâne rolul privilegiat de comprehensiune a divinului, a celor ce nu pot fi decodate, ci doar simțite. ,,Inima este organul în spațiul căruia credința devine cunoaștere, și cunoașterea ia chipul credinței”.

Într-un alt capitol captivant, „Despre bătrânețe”, autorul îi atribuie celei din urmă perioade din viața omului înțelepciunea, cumpătarea. Asemenea filosofului, bătrânul este cel ce a ajuns la o îmbogățire a cunoștințelor, a trecut prin examenele vieții, așadar trebuie să devină un veritabil model de conduită pentru cei aflați la început de drum. Cu o seninătate debordantă, autorul prezintă cum, eliberat de lumea patimilor, a plăcerilor, omul la bătrânețe are timp să cugete, asemenea unui filosof care, ajuns pe culmile filosofiei, contemplă zarea ce-l cuprinde.

În penultimul capitol, cu un veritabil simț al umorului și cu o doză cumpănită de sarcasm, Andrei Pleșu aduce în discuție condiția prostului, a celui care are veșnic convingerea nestrămutată că știe ceva. Întunecat de prejudecăți și de aparența cunoașterii, prostul se profilează ca fiind cea mai periculoasă ipostază umană.

Ultimul capitol tratează în detaliu una dintre temele cele mai controversate de reflecție, și anume răul. Explicitat prin diverse pasaje filosofice și religioase, răul se înfățișează ca fiind fie un imbold necesar, fie dușmanie, zâzanie, fie o destabilizare a ordinii, a echilibrului. Cu o înțelegere adâncă a condiției omului, autorul mărturisește că nu e rușinos să admitem că trecem deseori prin acte prostești sau că înfruntăm răul. Onestitatea față de sine și față de ceilalți, însoțită de setea de cunoaștere rămân emblemele remarcabile ale unui suflet frumos.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral