Cred (​Păreri. Referiri punctuale. Considerații generale)

Adrian Păduraru Publicat la: 07-12-2017
  • În primul moment, gândul mă duce către publicațiile pe care le ,,vânam” la chioșcuri (pentru că tirajele erau mai mici sau poate mult mai mici decât cererea. O, tempora! O, mores! sau Où sont les neiges d’antan…) Teatru, Cinema, România literară, Convorbiri Literare, Cronica, Luceafărul, Secolul XX. Ele însele repere culturale și astăzi, chiar dacă au trecut ceva ani peste ele și peste noi.

  • Îmi vin în minte pălăriile lui Edward de Bono din Cele șase pălării gânditoare. Cred că ar fi un mare câștig dacă ne-am putea pune toți odată fiecare dintre pălării. Fără a confunda planurile între ele și ideile/creațiile cu persoanele care le-au pus în circulație. Poate că așa s-ar mai estompa refuzul reciproc al generațiilor. Existent dintotdeauna, se va spune pe bună dreptate. Da, dar problema este aceea a măsurii, sens în care nu cred că există riscul de a avansa vreodată excesiv. Și ar mai fi ceva: limpezirea criteriilor ar putea face ca realitatea culturală să fie primită și analizată cu instrumente rafinat adaptate epocii.
     
  • Am rugat câțiva oameni cărora le admir preocupările/realizările/aspirațiile să scrie ce gândesc sau simt despre prezentul cultural, luând în considerare ceea ce li se pare mai interesant/important în momentul redactării textului. În acest număr apar primele mesaje. Mulțumesc fiecăruia! Știu că sunt cu toții prinși într-un fel de competiție Iron Man prin cultură și culturi.
    Nu mi-am propus să adun un grup reprezentativ. Am căutat doar să fie creatori de cultură sau de reflectare a domeniului din arii, orizontal sau pe verticala timpului, diferite. Am dorit să se lanseze teme din care, împreună, cei care trimit și cei care primesc Timpul, să le alegem pe cele de discutat în această foaie pentru minte, inimă și… cultură.

     
  • Dacă suntem de acord să luăm în calcul ca înțeles originar pentru noțiunea de cultură sensurile ,,a onora” și ,,a cultiva”, atunci primul dintre ele ar putea să se refere la acordarea poziției și a respectului cuvenite actului cultural, printre altele și ca urmare a unui proces de separare a valorii de nonvaloare, iar cultivarea ar fi necesară atât creației autentice, autorului ei, cât și martorilor, posibili receptori.
     
  • În triada (în sens comun dar și simbolic) artă-cultură-civilizație, cred că delimitările au o dinamică amețitoare și de aceea ne este greu să numim categorii profesionale care să nu aibă tangente la cultură. Cum ne-am putea imagina un inginer, un economist sau un politician fără cultură? Ceea ce depășește însă statutul de părere este faptul confirmat de miile de ani de civilizație: nimic nu se poate edifica fără cultură.

 

Clipa de față îmi este influențată de spectacolul Hamlet/Collage, creat de Robert Lepage (aliterația să fi fost intenționată?), cu Evgeny Mironov jucând toate personajele considerate indispensabile poveștii-demonstrație. Videomaping excelent, adecvat textului și impecabil din punct de vedere tehnic, pe un drum al integrării tehnologiei momentului în (cap)o(do)pera teatrală. Spectacol de văzut ,,pe viu” fiindcă fotografiile și înregistrările video nu pot transmite decât în foarte mică măsură dimensiunea performanței artistice (Adrian Păduraru, actor).

 

Opriți timpul… Mă opresc să conversez cu nesfârșitul, cel care a început nefiind și fiind când începea. M-am poticnit degrabă, realizând cât de nelesne e descifrarea materiei, existenței, spiritului în raport cu adevărul. Observ că timpul nu-mi mai ajunge și… mă mir. Încerc să scrijelesc în secunda lui, în holograficul ecran și descopăr că ce a fost, este și va fi sunt permanente cu sensul, coerența și datul lor. Că în trecerea cu sincope s-au petrecut nașteri, renașteri, cunoașteri. Sunt bulversat de curgerea precipitată a timpului și cu disperare implor oprirea timpului (Ion Nedelcu NED, artist plastic, scenograf).

 

Butoh” îmi pare a fi supremul cuvȃnt al dansului , forma sa superioară… În butoh găsim întreg repertoriul problematic al ființei umane (Constantin Enache, coregraf).

 

Nu mă mai simt bine în țara asta. În orașul ăsta. Mă simt furat, amenințat, exploatat, ignorat. Îmi pierd speranța pe zi ce trece. Cultura este marginalizată, măcelărită. Bugete astronomice sunt pompate într-un festivism grețos de partid, în care poporului i se aruncă pâine și circ, moaște, catedrale și pelerinaje, concerte și mici. Trăim cea mai neagră perioadă de după ’89. Nu vor veni vremuri mai bune. Și nici să emigrăm nu prea mai avem unde. Lucrurile au luat-o razna peste tot în lume (Alexandru Maftei, regizor).

 

Acceptarea convenției sau negocierea minții cu starea de spectator este dificilă atunci când esența și explicitul temei, nu al prelucrării, lovește direct în suflet și minte. Se pune întrebarea ce acceptăm în jurul nostru? Dorim să ne înconjurăm de povești care să ne crească spiritul sau să ne arate părțile de putregai pe care fiecare la un moment dat în viață le întâlnim? Convenția că voi primi ca spectator o poveste care să mă încarce este inacceptabilă atunci când încărcătura poveștii este una negativă și este folosită ca armă împotriva spiritului uman. Evident, pot accepta că există expresii diferite ale unor teme similare și fiecare autor își va lăsa amprenta asupra lor într-o formă proprie. Însă îmi este foarte greu să accept că intenția autorului era una bună, mai ales că vorbim de un film de ficțiune, nu unul documentar, care ar vrea să portretizeze aspecte tehnice ale degradării psihice, care lovesc o relație (Tedy Necula, regizor).

 

Luxul Premiului LUX. De peste 10 ani, Parlamentul European votează cel mai bun film de pe Bătrânul Continent, unde de altfel a fost inventat cinematograful, de frații Lumière (deci tot la o conotație de lumină și iluminare ajungem). Anul trecut, Toni Erdmann lua trofeul cu o coproducție Germania și minoritar România, cu mare succes la jurați, mai puțin la Cannes și conjunctural, politic, la Oscaruri.

Pe 14 noiembrie, la Strasbourg, au rămas în competiție dintre cele 10 propuse, trei titluri : 120 de bătăi pe minut, cu mari șanse, și nu numai pentru că este despre lupta acerbă a unui ONG Start Up, emigrat din SUA, și care încerca să facă dreptate bolnavilor de SIDA, ci și pentru că scenariul e foarte bine condus, cu câteva scene poate prea fierbinți, dar cu un deznodământ care va înduioșa până la lacrimi, așa cum o făcea, cu multi ani în urmă, mult premiatul Philadelphia, mai puțin explicit, dar eficient. Western este un germano-bulgăresc, despre nemții care vin să muncească în Bulgaria, o emigrare pe dos, în oglindă, și nordicul Sami Blood, despre un popor aproape necunoscut în lume, dar care declanșează tot o reacție nedreaptă a majorității!

Să vedem dacă am intuit bine (Irina-Margareta Nistor, critic de film)!

Sursa foto: fnt.ro

 

Adrian Păduraru (n.1960) a absolvit Academia de Teatru și Film București. Este actor de teatru, film și televiziune, amfitrion de gale și festivaluri, coordonator al unor ateliere de dezvoltare personală. Colaborator al unor publicații periodice; realizator de emisiuni radio și TV.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe