Când timpul creează întâlniri

Oana Maria Nicuță Publicat la: 07-12-2017

Împărțită în nu mai puțin de paisprezece subsecțiuni tematice, însoțite de o expoziție invitată care mărește numărul subiectelor expoziționale la cincisprezece, cea de a doua ediție a bienalei de artă contemporană Art Encounters, deschisă la Timișoara între 30 septembrie și 05 noiembrie 2017, oferă publicului o experiență deconcertantă prin amploare, la prima vedere. Senzația că este în sfârșit o bienală ne este oferită de prezența a peste 100 artiști invitați și de lucrări de artă expuse în cinci locuri (plus în spațiul public) în maniera tipică pentru un astfel de eveniment: reamenajarea tip cub-alb a unei foste hale industriale, a unui muzeu industrial temporar dezafectat, a cantinei unui liceu sau a unei clădiri cu potențial de birouri, completate de expunerea în spațiile muzeelor de artă din Timișoara sau Arad.

Ce ar putea avea însă în comun această diversitate? Marea problemă a oricărei bienale rămâne găsirea unui concept director suficient de permisiv și de concret totodată. Ediția din acest an a fost organizată în jurul „modurilor de întrebuințare a vieții”, un concept pe cât de vag pe atât de divers. Este dificil așadar, ca privitor, să găsești un unic substrat, un fir director – și poate că nici nu e de dorit să îl cauți. Art Encounters din acest an propune pur și simplu un traseu spațial, o experiență în interiorul unor universuri artistice care tinde să ofere intuiții asupra unor aspecte ale vieții cotidiene pe care le împărtășim cu toții – de la sexualitate la politică, trecând prin tematica legată de munca artistului, relația postumanistă dintre om, tehnologie și natură sau experiența comunitară. Ceea ce mi-a reținut însă atenția este maniera în care Art Encounters a gestionat tematica temporalității.

Timpul lent căutat a fi explorat în expoziția de la Muzeul de Artă din Arad, performance-ul lui Decebal Scriba Darul (un re-enactment), desfășurat pe un traseu din centrul orașului, retrospectiva SIGMA (1+1), localizată în cadrul Muzeului de Artă din Timișoara sau expoziția curatoriată de Magda Radu – Dincolo de frontiera concept – vorbesc despre viața artiștilor în perioada neoavangardelor. Scoaterea la lumină a unui întreg arsenal de arhivă – de la scrisori, afișe, fotografii sau schițe ale artiștilor și punerea acestor materiale într-un raport nemediat cu operele artiștilor – transformă această din urmă expoziție într-un releu de relații interconexe care conturează până la cele mai mici detalii imaginea afectivo-conceptuală a neo-avangardei bucureștene.

Prezent în această expoziție cu câteva proiecte, printre care seria Semne (1974), dar și în spațiul de la Muzeul de Artă din Timișoara, Decebal Scriba conturează, chiar și involuntar, o punte de legătură între spații și timp, activând un traseu al memoriei și al prezentului. Performance-ul pe care îl realizează, și care a constat în parcurgerea unui traseu urban cu un obiect imaginar în mână, s-a situat între Piața Unirii (unde se afla Muzeul de Artă) și spațiul de la cantina liceului „Ion Mincu”, unde erau plasate o parte dintre proiectele sale. O fericită coincidență ce a legat prezentul de trecut, închizând un arc de cerc.

Tot în cadrul temporar al neo-avangardelor găsim timpul ca temă centrală într-un film realizat de Josef Robakowski între anii 1978-1999. From my Window, lucrare ce face parte din secțiunea Avangarda artistică și arta ping-pongului, analizează, prin intermediul cadrelor surprinse de artist de la fereastra sa, în fapt transformările comunității cu toate aspectele ei arhitecturale, sociale, economice (filmul se încheie cu începerea construcției unui centru comercial) și consemnează situații politice dominante în cele două decenii.

Un alt aspect al temporalității constă în cuantificarea lui. În acest sens, secțiunea Muncesc, deci nu exist ne oferă două exemple interesante. Proiectul conceput de Anca Benera și Arnold Estefan, care dă și titlul secțiunii, ne aduce în prim-plan condiția artistului, care, în lipsa unei stabilități financiare, trebuie să muncească adesea în domenii ce nu au legătură cu câmpul artistic. Desenele realizate prin mișcările mouse-ului de-a lungul padului, sub forma unor linii asemănătoare celor lăsat de creion sau pix, în timpul orelor de serviciu, devin mărturii ale timpului petrecut în afara spațiului creativ. Pratchaya Phintong ne propune o metaforă asupra proprietății intelectuale pierdute în memoria colectivă prin decolorarea treptată a unei scrisori originale din secolul al XVIII-lea a lui Thomas Jefferson. Este și o metaforă a timpului care șterge detaliile și conduce către un proces al sistematizării informațiilor potrivit legilor memoriei, și nu al altor conjuncturi obiective.

Michel Blazy, în secțiunea Intuiții urbane, prin lucrarea Fontaine de mousse, ne arată puterea de transformare a materiei, imposibilă în absența dimensiunii temporale, iar Norbert Costin, în cadrul aceleiași secțiuni, ne propune contemplarea unui monument performativ, pe fondul unei experiențe romantice, care în fapt construiește o expresie a timpului prin cele două momente ale zilei în care este surprins personajul așezat pe solcu. Timpul se scurge parcă în imaginile lui Mircea Suciu sau în secțiunea dedicată casei, locuirii, ce suprapun prezentul și amintirea, cotidianul și nefamiliarul. În fapt, experiența temporalității, accelerate sau lente, a transformărilor și a diferențelor generaționale pare să fi susținut și conjuncția dintre arta neo-avangardelor, readusă în prim-plan ca un punct de reper, și tânăra generație de artiști căreia cei doi curatori, Ami Barak și Diana Marincu, și-au propus să îi ofere vizibilitate. În acest sens, demersul Art Encounters este mai mult decât salutar, producând neașteptate întâlniri și intersecții mai curând decât un discurs autoritar și pretins profund despre viață.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe