Un poem, o viață, un oraș

Daniel Ungureanu Publicat la: 07-12-2017

Jim Jarmusch a făcut cunoscut publicului de la Cannes, în 2016, ultima sa producție intitulată simplu și înșelător Paterson, după poemul epic cu același nume al lui William Carlos Williams. Cu Adam Driver (Paterson) și Golshifteh Farahani (Laura) în rolurile principale, filmul se desfășoară biblic pe durata unei întregi săptămâni.

Paterson este un șofer de autobuz pasionat de poezie. Pe lângă el, cu excepția Laurei, concubina sa iraniană, găsim doar poezie – un Melville pe noptieră, un Frank O’Hara în lunch-box-ul său și mulți alții care decorează pereții subsolului. În fiecare dimineață, Paterson se trezește în jurul orei șase, să aibă îndeajuns de mult timp pentru a se îmbrăca, a servi micul dejun și a ajunge la serviciu pe jos. Nu are nevoie de un ceas cu alarmă, de parcă ar dormi iepurește, nu visează, nu deține un telefon mobil, iar tot ce are nevoie pe întreaga durată a zilei – uniforma – ocupă spațiul restrâns al unui scaun. Drumul zilnic opus-sisific este de regulă liniștit, golit de oameni, cadrele curg poetic – univers ordonat inconștient direct de Paterson –, lăsând loc contemplării sufletești. Orașul – al cărui nume, nu lipsit de sens, personajul principal îl poartă –, cu a sa arhitectură și locuitori, oameni ai străzii și cei care nu-și permit să se facă nevăzuți de pe trotuare ori de prin mijloacele de transport în comun, este prezentat de către Paterson prin intermediul autobuzului. Acesta este mai mereu cuprins de o tristețe specifică artiștilor în căutarea unei ieșiri, de orice fel, din cotidian. Iar cotidianul, pentru el, nu este serviciul ori nopțile petrecute în același bar de la colț de stradă. În autobuz, de regulă, acesta aude frânturi de povești moraliste, perfect recepționate, izolate de restul dialogurilor ce ar putea avea loc în acest mediu. Întâmplări ce aduc plăcere și inspirație.

Laura este casnică și își ocupă timpul fie cu veșnica decorare a casei, de la perdele de duș și cearceafuri până la uși și pereți, fie cu epuizarea vreunui feeling artistic pe care se întâmplă să-l aibă la un anume moment. Ar părea că aceasta se folosește de Paterson pentru a-și satisface dorințele. Laura, o muză aparent agorafobică al cărei singur prieten este un câine, ce-și duce zilele într-un spațiu darwinian ascuns în spatele unei case bidimensionale, obișnuiește să-și povesteasă visele lui Paterson (unicul mod de evadare din cotidian). Pline de simboluri (gemeni nenăscuți și elefanți argintii) și prevestitoare, acestea se reflectă în realitatea zilnică a personajului principal. Tema geamănului devine laitmotiv, iar Paterson pare să-și găsească pendantul, pe rând, în orașul al cărui nume îl poartă, în Everett – un Romeo disperat – ori, printr-o sciziune a sufletului, chiar în propria persoană (Paterson, șoferul de autobuz; Paterson, poetul). Acțiunea se petrece majoritar doar în prezența lui, ocupând trei spații mai mult sau mai puțin precis delimitate – casa cu Laura și câinele Marvin, barul și autobuzul cu pasagerii, caietul cu notițe și subsolul casei (singurul loc lipsit de atingerea muzei) – și care pot fi văzute în termeni freudieni drept superego, ego și id.

Primul poem scris de Paterson pe durata acestei săptămâni este un poem de dragoste, iar ultimul, înainte de a-i fi distrus caietul cu poezii, este Pumpkin, câteva dintre versurile acestuia fiind „… the truth is/ if you ever left me/ I’d tear my heart out/ and never put it back./ There’ll never be anyone like you” („…adevărul este/ că dacă m-ai părăsi vreodată/Inima din piept mi-aș smulge-o/ şi n-aş mai pune-o la loc niciodată./ Nicicând nu va mai fi cineva ca tine”). Relația dintre Paterson și Laura este falsă, înscenată, plină de politețuri de început. O relație dintre o muză și-un artist. O muză care, precum Ofelia lui Hamlet, trebuie să dispară pentru totdeauna.

Autobuzul condus de Paterson se va defecta, iar caietul cu poezii va fi distrus. Fără poezie, care de regulă era însoțită de-o coloană sonoră, împrejurimile par simple, plate, pustii, dezbrăcate de magie, cufundate în tăcere. Spre finalul filmului, Paterson va întâlni printr-o coincidență specific jarmuschiană un japonez, care îi spune că viața lui (a lui Paterson) ar putea fi un poem de William Carlos Williams și că el (japonezul) respiră poezie. Japonezul este un pasager, un cititor ori un spectator care a venit în lumea lui Paterson precum a făcut-o Steinhardt ducându-se la Illiers-Combray în căutarea locurilor descrise de Proust (Mișcarea Literară, nr. (3) 43, p. 18). Japonezul va conchide mai apoi că „poezia în traducere este ca și cum ai face un duș cu o pelerină de ploaie pe tine”.

Jonglând subtil cu teme precum realitatea, granițele realității, diferența dintre realitate și ficțiune, mintea unui artist și cât de departe este pregătit acesta să meargă pentru a-și desăvârși opera, Paterson este unul dintre cele mai bune filme ale anului și cu siguranță a marcat un come-back impresionant al cineastului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe