Despre regizori, văzuți de ei înșiși (I)

Dana Țabrea Publicat la: 07-12-2017

Volumul de interviuri bilingv (român-englez), coordonat de criticul de teatru Oltița Cîntec (Regia românească, de la act de interpretare la practici colaborative/Romanian Theatre Directing, from Authorship to Collaborative Practices), apărut la Editura Timpul (2016) reprezintă pentru mine pretextul unui demers investigativ asupra regizorului (ca autor de spectacol sau adept al devised theatre), văzut dinspre el însuși. Volumul a fost lansat la diverse festivaluri de teatru de la finele anului trecut și de anul acesta (printre care FNT sau FITS).

Regizorii intervievați sunt: Radu Afrim, Gianina Cărbunariu, Catinca Drăgănescu, Bogdan Georgescu, Eugen Jebeleanu, Cristi Juncu, Radu-Alexandru Nica, Theodor Cristian Popescu, Leta Popescu și Bobi Pricop. În măsura în care regizorii intervievați intră, mai mult sau mai puțin, în sfera mea de interes, din perspectiva acestui minieseu, dincolo de modurile diferite de intervievare și de alte moduri posibile, mă voi limita la câteva puncte de reper care să îmi ilustreze investigația.

Radu Afrim. Interviul ia forma unui dicționar de termeni care trimit la spectacolele regizorului, la estetica lui sau la subiectele predilecte. Radu Afrim citește atent piesele de teatru, critica de teatru, scrutează oamenii și actorii. Aspiră să își formuleze propriile opinii critice cu privire la spectacole, neputând să rămână nepărtinitor: „Pe de altă parte, e drept că simt ceva foarte puternic pentru spectacolele mele nepremiate. Iar pe cele care au cronici proaste le divinizez de-a dreptul” (interviu realizat de Oana Cristea Grigorescu, p. 32).

Un regizor nonconformist, Radu Afrim s-a impus nu atât prin premii sau aprecierea criticii de teatru, cât prin numărul tinerilor aduși la teatru de-a lungul timpului, prin numărul mare de oameni care îi apreciază spectacolele, dar mai ales prin calitatea acestora. Nu mă impresionează atât cantitatea, cât calitatea acelora al căror mental reușește realmente să fuzioneze cu orizontul de senzații și semnificații pus în joc de regizor.

Radu Afrim pune foarte mare accent pe omul din spatele actorului, pe vitalitatea autorilor de text dramatic aleși („autori vii”); per ansamblu, aș spune, pe calitatea de a fi viu, prezentă la toate elementele vizate de construirea unui spectacol, de la scenariu sau actor la spațiu audiovideo sau scenografie. Cu această calitate asociez modalitatea sa de a lucra textul, prin care regizorul își poate permite să deformeze, să includă scenariul în propriul sistem de valori, să reinstituie textual și valoric. Nu întotdeauna acest lucru a fost apreciat (mai ales în ceea ce privește dramaturgia clasică); de aceea, Afrim a ales în special dramaturgi contemporani nemontați anterior în România, iar în ultimul timp a ajuns să își scrie propriile scenarii. În loc să intermedieze între regizor și dramaturg, spectacolul va transpune astfel universul uman regăsit de regizor la contemporani. Cu toate acestea, el nu se consideră un regizor-autor, ci unul care lucrează spectacolul împreună cu trupa, fără a fi, prin aceasta, un adept fără rezerve al teatrului de tip devised: „E foarte erotică lupta cu textul, și indecentă, pentru că se întâmplă în grup. (…) Totul se face în trupă” (p. 20). În ceea ce privește modul în care Afrim ajunge să echilibreze, plecând de la text, imaginea și sunetul, împreună cu echipa, în ceea ce va constitui ulterior show-ul, el devine incredibil de sincer: „Spectacolele mele îmi sunt necunoscute, și nu mă refer la cele pe care le-am uitat” (p. 24).

Un univers audiovideo populat de personaje „afrimiene”, cu situații scenice indisolubil legate de universul interior (psihologic) al actorilor aleși să le interpreteze (ciudate în sens bun sau în sens rău), ia naștere din lucrul în echipă. Lumea show-rilor sale este una a stărilor de spirit contradictorii (cu treceri tot mai bruște, în cele mai recente spectacole realizate, de la registrul grav la cel comic), având la bază o estetică ce diferă de la un spectacol la altul. Ars poetica sa regizorală, care a preluat crearea de spectacol în cele mai recente montări ale sale, culminează cu reconfigurarea în termeni contemporani a esteticii teatrale: tragicomicul, absurdul tragic sau comicul grotesc, melancolia.

Deși nu și-a propus să schimbe ceva în lumea în care trăiește ori în modul de a face teatru al contemporanilor săi (fie din teatrele din Est, fie din cele din Vest), Afrim zguduie din temelii pământul pe care calcă cel ce s-a lăsat furat de jocul scenic propus, la ieșirea din sala de spectacol, fără a rămâne captiv: „Ah, când te duci în Vest să faci teatru și reușești să schimbi ceva, nu în tine, ci pe acolo, pe la ei, prin felul lor de a face teatru, atunci deja discutăm în alți termeni. În unii pe care nu-i cunosc” (p. 31).

Nu știu dacă teatrul lui Radu Afrim dă dependență. S-a vorbit foarte mult (Cristina Rusiecki), inclusiv în acest interviu, despre numărul mare al fanilor care îl urmăresc pe regizor prin țară, fiind prezenți la mai toate spectacolele acestuia. Cred doar că e mai frumos termenul a urma decât  a urmări. Iar din felul în care regizorul se exprimă în interviu sper că este un regizor al libertății (de creație). Aș fi vrut să pot adăuga „absolute”, dar aș fi intrat într-un cerc vicios. Dinspre regizor și din felul în care se încheie interviul, luat ca pretext, și din cel în care se încheiau și altele, Afrim se consideră mai degrabă un regizor al faptului că „nu le putem numi pe cele despre care nu știm dacă au un nume”. Sau că „nu le putem numi pe cele ce nu au un nume”. Ceea ce nu e totuna cu „despre cele ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”. El nu a tăcut niciodată în spectacolele sale cu privire la universul estetico-etic favorizat și nu a preferat sintactica spectaculară în detrimentul semanticii. Dimpotrivă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe