Carmen Escu Müller: „Interogând o temă provocatoare: fascismul italian în opinia publică românească interbelică”

Simona Preda Publicat la: 07-12-2017

Carmen Escu Müller este istoric și unul dintre cercetătorii care s-a aplecat cu interes asupra perioadei interbelice, iar volumul său – Evaluări ale opiniei publice românești asupra fascismului italian (1922-1943), prefațat de Adrian Cioroianu, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016 – reprezintă un adevărat instrument istoriografic menit să clarifice și în același timp să surprindă și să analizeze contradicțiile unei stări de fapt din societatea românească dintre cele două războaie mondiale. Cartea reprezintă o prelucrare a tezei de doctorat, dar și debutul editorial al autoarei.


Ați debutat cu un volum considerabil, peste 400 de pagini, și prima mea întrebare ar fi legată de alegerea subiectului. Este un subiect interesant și inedit – nu mai există în istoriografia românească un alt studiu sistematic care să abordeze aceleași teze – așadar, de când pasiunea pentru cercetarea fascismului italian?

Interesul față de acest subiect a venit ca o urmare firească, un rezultat al cercetărilor pe care le-am făcut la începutul anilor 2000 asupra unui partid de factură totalitară ce imita aspecte esențiale ale Partidului Național Fascist din Italia. În acea perioadă, studiam Frontul Renașterii Naționale și am observat similitudinile cu fascismul italian ale formațiunii politice românești create de regele Carol al II-lea: relația foarte puternică dintre partid și stat, ritualurile politice, demonstrațiile, salutul fascist, uniformele, încadrarea corporatistă a membrilor partidului, includerea unor politicieni de stânga în FRN. Am căutat să înaintez, în cercetarea mea, către modelul generic reprezentat de cazul italian. Nu exista nici o lucrare în istoriografia românească despre modul în care opinia publică din România a evaluat fascismul italian sau nazismul. Un alt motiv al interesului meu academic față de acest subiect a fost determinat de atenția mult mai redusă acordată acestei teme în istoriografia română actuală. Fascismul reprezintă, astăzi, în comparație cu studiul asupra comunismului, un subiect, din păcate, mai curând marginal. Întotdeauna mi s-a părut relevant modul în care opinia publică a dezbătut subiectele politice de actualitate ale epocii. Îmi erau, astfel, deschise perspective foarte interesante de analiză în zona istoriei ideilor politice, miza demersului meu analitic depășind simpla narare a evenimentelor istorice.

 

Primul Război Mondial a constituit patul germinativ pentru toate procesele istorice, inclusiv de natură social-culturală, care au condus la noua ordine totalitară din anii ce au urmat”

Cui se adresează acest volum, cine v-ați dori să fie publicul dumneavoastră?

Mă adresez, în primul rând, mediului academic universitar și de cercetare, fiind convinsă că analiza totalitarismelor de tip fascist reprezintă o provocare intelectuală de prim rang. Cartea mea se adresează și unui public intelectual mai larg, interesat de tot ceea ce înseamnă polemici și dezbateri cu privire la natura regimurilor politice antidemocratice. Am avut în vedere să atrag și atenția publicului tânăr (studenți), pasionat de istorie, care va găsi în carte motive de reflecție și puncte de sprijin în formularea unor judecăți civice proprii, legate de destinul lumii în care trăim.


Care a fost impactul Primului Război Mondial în structurarea unor ideologii politice de tipul fascismului?

Pentru mulți dintre specialiștii care au studiat fascismul, și aici l-aș cita în primul rând pe istoricul american George Mosse, Primul Război Mondial a fost determinant în geneza acestui tip de mișcare radicală; războiul mondial a creat o generație a frontului, pentru care „valori” noi precum comunitatea militaristă, etica solidarității în condițiile iminenței morții, cultul aventurii și al violenței au început să primeze în fața blocului tot mai erodat constituit de regimul democratic antebelic. Războiul mondial a produs și o deplasare profundă a opiniei publice militante, în multe situații, în Germania și Italia de exemplu, înspre stânga și extrema stângă, contestându-se radical sistemul democratic și liberal care încerca să subziste comoțiilor sociale produse de război și valul revoluționar postbelic. Aici se află altă cauză a mobilizării „contrarevoluției preventive” reprezentate de fascism, în primul rând în cele două țări occidentale amintite. Putem afirma că Primul Război Mondial a constituit patul germinativ pentru toate procesele istorice, inclusiv de natură social-culturală, care au condus la noua ordine totalitară din anii ce au urmat. Războiul mondial, chiar dacă a creat o nouă elită și o nouă „etică” a violenței (contra)revoluționare fasciste, nu a fost considerat de toți cercetătorii în domeniu drept factorul genetic al fascismului. Astfel, istoricul Zeev Sternhell consideră că deriva produsă în interiorul socialismului, în primul rând a celui italian (care datora foarte multe influenței franceze și germane), constituie originea mutației revoluționare provocate de fascism. Personal, consider că atât fascismul, cât și comunismul devin agenți activi ai istoriei doar prin războiul mondial. Dar relația de antinomie radicală din acești „veri heterozigoți” capătă, mai ales în anii ’30, o autonomie tot mai accentuată față de război, căutându-și alte „legitimități” și cauzalități.

 

„Charisma lui Mussolini nu a împiedicat sub nici o formă exercitarea terorii asupra adversarilor săi politici”

În ce a constat charisma lui Mussolini? A fost oare lovit de previzibilitate proiectul său politic? Cum l-a perceput opinia publică românească?

Benito Mussolini nu și-a obținut charisma în chip fraudulos, birocratic, doar ca urmare a obținerii puterii, așa cum a fost, spre exemplu, cazul lui Stalin. Mussolini a devenit tot mai charismatic în interiorul Partidului Socialist Italian cu mult înainte de preluarea puterii de către fascism, în 1922, și chiar înainte de război. Conflictul Italiei cu Imperiul Otoman pentru Libia, implicarea lui Mussolini pentru o linie tot mai „revizionistă” în interiorul socialismului italian au condus la aprecierea entuziastă a acestui lider tânăr de către mediile socialiste italiene. Marșul fascismului către putere, capacitatea „Ducelui” de a armoniza grupurile radicale din interiorul fascismului cu nivelul de toleranță al grupurilor politice liberale giolittiene încă aflate la putere, Marșul asupra Romei și capacitatea acestuia de a obține „consensul totalitar” au conturat motivele consolidării cultului personalității Conducătorului. Spre deosebire chiar de Adolf Hitler, Mussolini a deținut un suport popular mai consistent, cu deosebire în perioada 1926-1939. Cultul personalității lui Mussolini nu constă doar în natura spectaculară a „teatrului fascist” (expresia îi aparține lui Emil Cioran), cât în convingerea italienilor simpli că Mussolini este conducătorul în stare să construiască o nouă Italie, eliberată de „povara plutocrațiilor”, dar, poate mai important, de presiunea constantă venită din partea liderilor radicali ai Partidului Național Fascist. Charisma lui Mussolini nu a împiedicat sub nici o formă exercitarea terorii asupra adversarilor săi politici.


Și pentru că ați vorbit despre opinia publică, ce rol a avut presa interbelică în formarea și difuzarea acesteia față de fenomenul fascismului italian?

Opinia publică românească s-a scindat în două tabere, nu ireconciliabile, una a stângii și alta a dreptei. Prima tabără, reprezentată de publicații precum Adevărul și Dimineața, critică la adresa lui Mussolini și a fascismului, cu deosebire în anii ’30, a doua, a dreptei, reprezentată de Universul, Cuvântul și Calendarul. Nu au lipsit voci critice din zona dreptei la adresa revizionismului italian și a sprijinului nedisimulat pentru Ungaria horthystă, considerată o „țară mutilată” de „Dictatul” de la Trianon. Opinia publică românească, reprezentată în primul rând de publiciști de mare anvergură precum Pamfil Șeicaru, Ion Dimitrescu, Nichifor Crainic, Dragoș Vrânceanu, Ion Vinea, Ion Scutaru (Curentul), Barbu Brănișteanu, Constantin Bacalbașa, Dem I. Dobrescu (Adevărul), Titus Enacovici, C. Gongopol, G.M. Ivanov (Cuvântul) și-a conturat opinii foarte coerente, chiar dacă au avut multe accente ideologice asupra personalității lui Mussolini și a fascismului italian. Cititorii români erau informați, în condiții de maxim profesionalism, despre venirea fascismului la putere, despre reconstrucția legislativă a noii dictaturi, marile lucrări publice demarate de regim, politicile sociale, înarmarea, autarhia, războiul din Abisinia, personalitatea „Ducelui”.

 

„În timpul unui regim dictatorial, opinia publică exprimată în presă nu mai este un indicator al realității din țara respectivă; și opinia publică, și realitatea sunt denaturate”

Vorbind despre presă, avem interpretări de stânga și, firește, de dreapta. Putem spune oare că a existat la noi o seducție pentru Italia și fenomenul fascist mai mare decât pentru un alt sistem totalitar, de exemplu față de comunism? Care a fost rolul propagandei, cât de mare a fost impactul unei asemenea utopii cum a fost fascismul și, mai ales, în ce măsură a lăsat el urme la nivelul societății românești?

Chiar dacă presa de dreapta, dar cu unele accente izolate chiar presa de stânga (mai ales atunci când critică radicalismul socialisto-comunist de la începutul anilor ’20) este, în general, favorabilă lui Mussolini și regimului fascist italian (și, într-o măsură mult mai restrânsă, nazismului german), nu s-au conturat decât foarte inconsistent voci favorabile instituirii unui regim pur fascist în România. Este adevărat că ideologia corporatismului, ca formulă de ajustare concretă a fascismului la statul și societatea italiană, a fost o temă de amplă dezbatere, mai ales în Calendarul lui Nichifor Crainic. Mihail Manoilescu, la rândul său, a studiat formulele găsite de dictatura fascistă pentru realizarea coerenței instituționale a societății și regimului sub forma, din nou, a corporatismului. Mihai Manoilescu era susținătorul cel mai constant al instaurării unui regim corporatist în România, pe model italian. Dar aceste dezbateri, propuneri, de multe ori strict publicistice, nu găsesc ecou în România, nici măcar în mediile de dreapta, favorabile politic fascismului italian. România a rămas, în structura sa, o democrație parlamentară, iar din februarie 1938, s-a trecut la instituirea unei dictaturi cu unele elemente de decor clar importate din Italia și, mai puțin, din Germania nazistă. Totuși, pe o durată mai lungă, „formele fără fond” fasciste, „teatrul fascist” au devenit elemente constitutive ale dictaturii comuniste, mai ales în anii ’70-’80. Chiar și în acest ultim caz, nu putem identifica dictatura charismatică a lui Benito Mussolini cu gestionarea unui „cult rece” al lui Nicolae Ceaușescu. În ceea ce-l privește pe dictatorul român, nu există nici un fel de solidaritate populară cu acesta, așa cum a existat în Italia, chiar în ultimele zile ale Republicii de la Salò.


Cum este perceput momentul prăbușirii regimului, care sunt reacțiile presei scrise asupra datei de 25 iulie 1943? Avem tot un pluralism de opinii, există diversitate de gândire asupra acestui sfârșit?

În timpul unui regim dictatorial, opinia publică exprimată în presă nu mai este un indicator al realității din țara respectivă; și opinia publică, și realitatea sunt denaturate. Ceea ce în democrație era un mijloc de exprimare a spiritului public, în dictatură, presa este un instrument esențial al propagandei. Nu se poate spune totuși despre marii publiciști ai timpului, precum P. Șeicaru, că ar fi simpli propagandiști ai regimului antonescian. Cu toate acestea, spiritul public nu se mai poate exprima nici chiar prin talentul și profesionalismul jurnaliștilor care publică în anii dictaturii. Ziarul Curentul, care până la căderea lui Mussolini era profascist, manifestă față de sfârșitul regimului o atitudine neutrală și descrie, fără comentarii, schimbările politice din Italia și instaurarea guvernului Badoglio. Chiar în condițiile unei manifestări criptice a dictaturii antonesciene asupra evenimentelor din Italia (căderea fascismului), Pamfil Șeicaru a redactat cinci articole care au fost cenzurate (și care au fost publicate ulterior) referitoare la căderea regimului fascist, în care ziaristul român se exprima în termeni elogioși la adresa fostului dictator italian și considera că fascismul ar putea continua și fără inițiatorul său, ceea ce s-a dovedit a fi o eroare de judecată istorică. Cenzura impusă de regimul antonescian nu permitea exprimarea unor opinii libere, lipsite de constrângeri. De altfel, relatările despre ședința Marelui Consiliu Fascist din 24-25 iulie apar în presă cu trei zile mai târziu. Regimul antonescian nu a făcut o evaluare asupra semnificației prăbușirii regimului, nu și-a formulat un punct de vedere propriu. Relatările de presă au rămas la un nivel liniar, strict descriptive, reproducând aproape în totalitate telegramele de presă. În ziarul Universul, nici un articol nu este semnat, deci nici un jurnalist nu își asuma identitatea pentru a nu fi considerat un creditor ideologic al unui regim defunct cum era fascismul italian. Este și o lipsă de solidaritate a regimului antonescian cu cel fascist din Italia, care sprijinise o perioadă atât de îndelungată Ungaria horthystă; deci solidaritatea anterioară a regimului antonescian fusese una de circumstanță. Concluzia este că regimul și Antonescu nu mai creditează fascismul italian.


Care au fost sursele folosite în construcția acestui volum? Înțeleg că o bună parte constă în materialele de presă publicate în perioada interbelică, însă observ, parcurgând volumul, că v-ați concentrat atenția și asupra unor personalități ale gândirii politice românești – Nicolae Iorga, P.P. Negulescu etc.

În privința surselor, am folosit intensiv presa epocii supusă exercițiului critic, ea fiind un izvor esențial pentru cunoașterea dezbaterilor din cadrul opiniei publice românești. Opțiunea prioritară pentru cele patru publicații (Adevărul, Dimineața, Cuvântul, Curentul) a fost determinată de interesul vast pe care îl acordau problematicii politice internaționale. Fascismul italian se reliefa ca o experiență politică de tip nou, ca o provocare față de natura democratică a regimului din România interbelică. Prin dezbaterile, uneori polemice, asupra fascismului italian, cele patru publicații amintite își defineau mai clar identitatea în interiorul sistemului polar reprezentat de dictatură și democrație. În plus, cele două concepte pot fi mai bine înțelese urmărind atașarea publicisticii centrale românești la alte două concepte fundamentale de natură politică și ideologică, așa cum erau cel de „dreapta” și „stânga”. Am utilizat și alte publicații aparținând în mod direct partidelor politice: Neamul românesc (Nicolae Iorga), Îndreptarea (Alexandru Averescu). Un loc important în documentarea mea l-a reprezentat memorialistica, volume ale unor importanți politicieni și diplomați: Raoul Bossy (Amintiri din viața diplomatică), Mihail Manoilescu (Secolul corporatismului, Partidul unic), dar și publicații cu vizibilitate mai redusă, dar cu un puternic conținut politico-ideologic (Lotar Rădăceanu – Studii marxiste). O altă sursă importantă a fost reprezentată de cărțile care aveau ca subiect Italia (Ioan Petrovici – Impresii din Italia, Ramiro Ortiz – Italia modernă, Clitus Constantinescu – Străbătând Italia-Reflecții etc). Am studiat pentru această temă peste 2 000 de articole din publicațiile amintite, unele dintre ele veritabile studii, dar și alte zeci de broșuri de epocă, lucrări de dimensiuni variabile. Un material documentar vast a fost publicat în presă în problema Războiului italo-etiopian (1935-1936). Fiecare număr din ziarul Adevărul, din toată perioada războiului, conținea cel puțin șapte-opt articole despre război. Interesul deosebit se datora faptului că era vorba despre ultimul război colonial. Un alt motiv, chiar mai important, a fost acela al unei stări accentuate de teamă, în România, că războiul se poate extinde și în Europa. În realitate, nu era vorba doar despre un război împotriva Etiopiei, o țară africană exotică și înapoiată, ci mai ales împotriva intereselor strategice ale celor două puteri occidentale democratice, Anglia și Franța. Marile colecții de ziare sunt, în general, accesibile în Biblioteca Centrală Universitară și la Biblioteca Academiei Române. Nu am omis studiul documentelor de arhivă, dintre care se detașează rapoartele diplomatice transmise de la Roma. Sursele arhivistice nu constituie dovezi directe ale opiniei publice, ele fiind destinate informării Regelui, prim-ministrului și ministrului de Externe.

 

Analiza comparativă a fascismului italian și a nazismului tot din perspectiva dezbaterilor opiniei publice este o altă temă de cercetare pe care o am în vedere”

Ați realizat o analiză obiectivă, detaliată și admirabil structurată, cu atât mai mult cu cât vorbim despre un material considerabil supus cercetării. Ne spuneți care au fost principalele provocări pe parcursul documentării?

Pe parcursul documentării a apărut tot mai evident decalajul între interesul acordat de marile cotidiane românești problematicii fascismului italian și personalității lui Mussolini în raport cu o atenție mai restrânsă orientată către situația politico-socială din Germania înainte de ianuarie 1933. O explicație ar fi faptul că, în ciuda aspectului său dictatorial, fascismul italian era interpretat și ca o experiență abruptă, revoluționară, de ieșire a unei țări surori latine din starea de subdezvoltare în raport cu țările foarte industrializate din Occident (Anglia, Franța, Germania). Opinia publică românească era impresionată pozitiv de efortul constructiv al fascismului italian, dar, în același timp, condamna direcția revizionistă și aventuristă a regimului fascist. A apărut evident în cercetare faptul că interesul pentru experiența fascistă totalitară nu-și găsea un echivalent cu cea a radicalismului de stânga. O altă concluzie a cercetării ar fi inexistența unei discrepanțe absolute între punctele de vedere ale publicațiilor de dreapta și a celor de stânga. Nu există o distribuire uniformă a valorilor politice ale dreptei și stângii în publicistica românească. Conținutul celor două concepte glisează de la o publicație la alta. De exemplu, Adevărul, la începutul anilor ’20, este relativ ostil experienței revoluționare a socialiștilor și mai ales a comuniștilor. În același timp, unii publiciști de dreapta sunt împotriva liniei de politică externă revizionistă a Italiei fasciste.


Care este următorul proiect asupra căruia vă concentrați acum atenția?

Voi continua studiul asupra evaluării fascismului italian în opinia publică românească având în vedere alte aspecte: interpretarea regimului fascist italian de către diplomații români aflați la Roma în perioada interbelică și a celui de-al Doilea Război Mondial. Analiza comparativă a fascismului italian și a nazismului tot din perspectiva dezbaterilor opiniei publice este o altă temă de cercetare pe care o am în vedere. Și regimul comunist sovietic reprezintă un vast teren de cercetare pentru anii interbelici și mai ales cei ai războiului. În felul acesta, am putea avea o imagine de ansamblu asupra reflectării triunghiului totalitar în opinia publică românească.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe