Dar noi suntem oameni obișnuiți

Diana Geacăr Publicat la: 07-12-2017

Acum să te văd și pe tine părinte

Stăm lungiți în dormitor și ne uităm la Discovery.

Și crocodilii sunt simpatici când sunt mici, îmi spune

 

tatăl meu. În curând o să facă transplantul medular.

Eu încep să râd. Mai știi, îl întreb dintr-odată,

 

când mi-ai răsturnat găleata de gunoi

în pat pentru că n-am vrut s-o duc
 

exact în momentul ăla. Și râd iar. Nu i-am spus

niciodată că nu-mi plăcea să duc gunoiul
 

pe lumină, pentru că zgomotul pe care îl scotea găleata

când o loveam de ghenă mi se părea că invită
 

cartierul să-și noteze data, ora și împrejurările

în care au surprins un animal rar. Acum mă uit la el

 

și îl aștept să râdă. Își ține un picior ridicat, cu genunchiul

îndoit. După chimioterapie, are pielea cenușie, uscată și subțire,

 

carnea îi atârnă pe os. Ochii îi sunt ieșiți din orbite și pe cap

i-a crescut puf galben. Așa am făcut, mă întreabă

 

cu o voce spartă, iar eu îmi retrag cuvintele

pe rând, până când nu mai rămâne decât teama.

 

 

De cealaltă parte a Lunii
 

„…at the instant I disappear behind the moon, I am alone now,
truly alone, and absolutely isolated from any known life. I am it”

(Michael Collins, astronaut pe Apollo 11)

 

Sunt trei imagini care conțin un secret atât de mare

încât nu l-aș înțelege nici dacă mi l-ar explica

 

Morgan Freeman. Pe primele două le-am visat.

Pe a treia n-o cred nici acum.

 

În prima, stau noaptea pe un deal și văd pe cer

Pământul atât de aproape și de frumos încât mă dor

 

ochii. În a doua, sunt pe un câmp noroios, mă uit în jur

și nu văd decât o lumină slabă, verzuie, dar un strigăt

 

prelung mă face să-mi ridic privirea. Un animal enorm, poate

o balenă, trece lin deasupra mea, prin apă întunecată.

 

În a treia cobor ziua în capela unei biserici și mă uit la

tatăl meu. Îi pun mâna pe piept. Moartea l-a făcut rezistent.

 

Groparii o să tragă de el ca de o scândură

greșită, pentru că au uitat să-i pună basca.

 

Tăticule, spun eu, încercând să stabilesc o legătură

cu obiectul. Poate că sunt într-un documentar

 

despre scufundări. De fapt, sunt patru imagini.

O femeie stă nemișcată în apă tulbure și se uită

 

prin sârmă în ochii unui crocodil.

Când iese la suprafață, începe să plângă și-mi trezește

 

copilul, care mă vede, dar îmi zâmbește

abia după câteva secunde.

 

 

Ne credem singuri, dar casa e plină

 

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit

tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

 

voci pe care le cunosc atât de bine încât

le confund. Picupul a fost tot al lui.

 

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,

but tonight I am content,

 

scria Sylvia Plath la 18 ani, în jurnal. Eu am scris,

la proba de filosofie, că fericirea nu poate să fie

 

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,

într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

 

că nu mai găsește nici o bucurie. A făcut

transplantul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

 

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus

o prostie. De fapt, a început să-și încheie

 

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită

să nu mă contrazic la final, și mi-au scăzut

 

zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.

Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.

 

 

I am it

 

Operația se întinde până în capul pieptului, ca un lanț

muntos de pe o hartă în relief. Suntem toți aici,

 

i-am spus, punându-i mâna pe pansament.

Poate că îi curgeau lacrimi pentru că nu clipea.

 

Sau pentru că mă recunoștea. Îmi amintesc,

îmi spune acum, trăgând cearșaful până la bărbie,

 

că eram singur într-un tren care nu oprea

nicăieri. Nu știam cine sunt și mi-era

 

bine. De o săptămână îl așteptam să se trezească

din anestezie, dar el se zbătea și gemea, legat

 

de pat, cu o privire tulbure, de nou-născut, care se agăța

de vocea mea. Aveam halat și mască de unică

 

folosință. El era doar în scutec. Și chiar m-ai văzut așa,

mă întreabă agitat, iar eu mă gândesc că iar o să-mi spună

 

că sunt fragilă. Da, îi spun zâmbind, apoi am plecat

ca să intre și mama. Și tu cine ești? Fiica ta.

(Poemele fac parte din volumul Dar noi suntem oameni obișnuiți,
în curs de apariție la Editura Cartea Românească.)

Sursa foto: Odyssey

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe