Un maiorescian atipic: tânărul N. Steinhardt

Adrian Mureșan Publicat la: 07-12-2017

La propunerea lui Nicolae Manolescu și a revistei România literară (nr. 50/2016), 2017 a fost declarat Anul Maiorescu în critica literară, fiind anul centenarului morţii mentorului junimist. O regretabilă omisiune a istoriei literare a trecut însă sub tăcere momentul junimist pe care, chiar înaintea lui Lovinescu, tinerii grupaţi în jurul efemerei Reviste burgheze (1934-1935) îl retrăiesc cu fervoare.

Debutul lui Steinhardt, în 1934, sub pseudonimul „Antisthius” (preluat din Caracterele lui La Bruyѐre), cu parodiile cuprinse în volumul În genul… tinerilor, au creat multiple nedumeriri atât printre criticii de întâmpinare ai vremii, cât și mai târziu. Adoptând poziția unui conformist care ridiculizează fără complexe debutanții, precum și duritatea mimată a unui „copil bătrân” (mărturisită ca atare mai târziu), autorul parodiilor și al romanului Călătoria unui fiu risipitor se află încă în căutarea unei scriituri. Parodiile se întemeiază pe un contrast evident între prefața gravă („Beția de cuvinte 1934”), plasată și concepută într-un registru junimist, și conținutul propriu-zis al parodiilor unde „demonul jucăuș”, cum îl numește G. Pruteanu[1], se dezlănțuie într-o „parodie a insurgenței, o pastișare a nonconformismului, o negație a negației”[2], chiar și de pe pozițiile conservatorismului burghez, pastișare unde, nuanță importantă pentru devenirea ulterioară a scriiturii sale, pare că se simte cel mai în largul său[3]:

„Ne bucură apariția acestei cărți, mai ales că legitimează realitatea «generației» celor șarjați. Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Emil Cioran, C. Noica etc. sunt, în ciuda lui Antisthius, tineri care depășesc defectele «bețiilor de cuvinte», care au creat și creează valori românești. De aceea prefața «moralistă» a autorului e deplasată”[4];

„Ceea ce surprinde, întrucâtva, în cărțulia aceasta este prefața autorului (…), în care junele scrutător al generației sale se așază pe o poziție scorțos-vituperantă, aulică fără pic de surâs (parcă ar fi scrisă de altcineva) și, cu cnutul studiului maiorescian «Beția de cuvinte» dă iama în «îngrijorătoarele simptome» de «verbalism dezlănțuit» și «prostie triumfătoare» ce ar caracteriza, după apocaliptic îngrijorata sa opinie, producția intelectuală a tinerilor contemporani. (…) Fapt e că textele parodice propriu-zise strălucesc de witz și umor sagace, într-o optică mai destinsă decât cea a prefeței”[5].

O scriitură oscilantă și experimentală propune și romanul de tinerețe Călătoria unui fiu risipitor, o pendulare între două vârste ale romanului interbelic românesc, între modelul obiectivat și cel subiectiv, între roman și tripticul confesiune-eseu-metaroman, unde, deși afișează în cele din urmă, cvasididactic, valorile unei morale conformist-burgheze („cumsecădenia”, politețea, confortul, familia), romanul se înfățișează, în același timp, prin livresc, prin fragmentarism și prin (auto)persiflare ca un teritoriu al experimentărilor, în care ironia și parodia funcționează ca forme ale sfidării vechilor coduri narative, anunțând, prin discursul indirect liber, subiectivizarea relatării și înlocuirea aspirației (junimiste) la obiectivitate prin formula magică și acaparatoare, în mediul culturalist interbelic, a autenticității

Este evident că se duce o luptă, în cazul tânărului Steinhardt, o competiție a modelelor și a formulelor estetice, între opțiunea foarte timpurie pentru neojunimism și adeziunea la modernismul lovinescian. O derută de ordin ideologic îi provoacă și lui Mircea Vulcănescu faptul că Steinhardt și colegii săi de la Revista burgheză, între care și vărul acestuia, Emanole Neuman (personajul „Manole” din Jurnalul fericirii), se autoproclamă maiorescieni și nu apelează mai degrabă la discursul sociologic al lui Ștefan Zeletin, autorul studiului Burghezia română[6], într-o vreme în care discursul lui Maiorescu era considerat vetust de către majoritatea „criterioniștilor” (Eliade, Cioran, Comarnescu etc.)[7]. În Schimbarea la față a României, Cioran este și mai tranșant în antimaiorescianismul său, ceea ce motivează parțial ancadramentul în cheie gravă al prefeței parodistului care se teme de anarhie, întrucât se avansează ideea unei anomalii estetice, în sensul primatului spiritului creator, indiferent de calitatea operelor în care acesta s-ar întrupa. Ion Heliade-Rădulescu, ne asigură Cioran, ar fi făcut infinit mai mult pentru cultura română decât Maiorescu, primul reprezentând „o piatră unghiulară a României, pe când ultimul, un profesor mare și onorabil, pe care memoria națională îl va înregistra cu timpul tot mai înspre periferie”[8]. Prin urmare, eforturile creatoare, oricât de discutabile în realizarea lor, ar fi „de o mie de ori mai semnificative pentru destinul nostru decât toate junimismele, sămănătorismele și alte isme retrograde”[9].

Lupta pentru apărarea valorilor burgheze dusă atât în articolele publicate în efemera Revistă burgheză, cât și în prefața volumului de parodii, poartă, în același timp, marca mentorului său imediat, l-am numit aici pe Emanuel Neuman, asimilat ca o ipostază practică și existențială a maiorescianismului. Este foarte posibil ca multe dintre textele nesemnate, apărute în Revista burghezăpattern junimist păstrat și de către unele dintre jurnalele noastre literare, a se vedea, în acest sens, cazul rubricii „Cronicarului” cu care se încheie astăzi numerele revistei România literară – să fi fost semnate de către Neuman, dar, după cum subliniază Nicolae Mecu, „mai probabil este însă ca ele să fi aparținut întregului grup (poate tocmai de aceea apar fără semnătură), dat fiind că acesta s-a constituit, ca odinioară Junimea din Iași, pe bază de afinități (și e de notat că, tot la Junimea, cei mai mulți membri erau licențiați sau și doctori în drept). Că aceste convingeri erau și ale lui Steinhardt este oricum în afară de orice îndoială”[10].

De altfel, alături de contribuțiile majore ale lui George Ardeleanu, printre ideile cărora este vehiculată și extraordinara priză a tânărului Steinhardt la ultima actualitate[11], o contribuție remarcabilă la înțelegerea primului Steinhardt își aduce și Nicolae Mecu, atrăgând atenția, între altele, asupra unei regretabile omisiuni ale istoriei literare privind momentul junimist pe care, chiar înaintea lui Lovinescu, tinerii de la Revista burgheză îl retrăiesc cu fervoare:

„În ce privește literatura, N. Steinhardt (…) face profesiune de credință junimistă și maioresciană și e de mirare că aceia care au cercetat posteritatea celebrei societăți literare de la Iași și a mentorului ei nu au reținut acest aspect. Înainte de revigorarea interesului pentru Maiorescu, înainte deci de monografia lui Lovinescu din 1940, când, ca reacție la noua confuzie a valorilor, critica estetică rostește un viguros și salutar «înapoi la Maiorescu!» sau «înainte, de la Maiorescu!», înregistrăm, în 1934-1935, o chemare de «întoarcere la estetica pură»”[12].

Lupta dintre cele două paradigme – neojunimistă și lovinesciană – pe scena interioară a subiectului va urmări o logică specifică lui Steinhardt: împăcarea. Momentul de cotitură este devoalat retrospectiv, într-un dialog epistolar purtat la senectute cu poetul Nicolae Băciuț:

„Prin 1937-1938, convingerile mele conservatoare au cunoscut o cotitură. Le-am nuanțat, am trecut de la paseism și retro la o concepție în care «modernul» poate fi modelat în funcțiile de categoriile concepției conservatoare. Am conceput un partid al «moderaților violenți» și al conservatorilor în trencicot. Drept care și necesitatea de a mă redefini și a-l reașeza pe omul modern în cadrul valorilor tradiționale. A fost o perioadă de exaltare și euforie. Sunt și acum un liberal-conservator «modern»”[13].

Apropierea dintre Maiorescu și Lovinescu se va face – cum altfel? – în temeiul a ceea ce Steinhardt începe să înțeleagă încă de pe acum prin noțiunea de „critică culturală”, proiectând-o, prin intropatie, asupra lovinescianismului:

„Critica ajunge pe acele culmi despre care vorbea Sainte-Beuve și care o apropie de creație numai atunci când părăsind examinarea izolată a unei opere sau chiar a unui curent literar devine – prin punerea operei la locul ce-l ocupă în viața socială, în lumina problemelor politice ale timpului, în conflictele de idei care frământă o societate – critică culturală. Pentru aceasta are nevoie de ajutorul istoriei, al literaturii comparate, al științei sociale, mai ales de ceea ce francezii înțeleg și exprimă atât de bine prin cultură generală, de ridicarea celui ce-o aplică la nivelul unui examinator priceput al unei lumi întregi. Dl. E. Lovinescu îndeplinea condițiile cerute; erudit, talentat, a putut pune literatura românească în legătură cu societatea și istoria românească (…).

Dl. E. Lovinescu nu e numai un critic estetic, e și un critic cultural. Tocmai aceasta îi alcătuiește meritul și îi dă superioritatea”[14].

Privindu-l drept un „continuator direct al lui Titu Maiorescu, critic estetic și critic cultural ca și el, chiar dacă îmbrățișează o credință diferită în unele puncte”, Steinhardt anticipează în 1935 racordarea ulterioară la spiritul junimist a lui Lovinescu însuși:

„Perspectiva istorică, reducând la măsura esențialului deosebirile, permite astăzi această apropiere între Maiorescu și conservatorul liberalismului, apărătorul formelor care acum au fond”[15].

Nedorind să insistăm aici asupra efectelor acestei tranziții în discursul lui Steinhardt, merită să ne întrebăm ce reprezintă această etapă neojunimistă în parcursul său cultural și ce anume din ea s-a transmis criticii și eseisticii postbelice. Din perspectiva influențelor formative pentru tânărul Steinhardt, putem spune că perioada de dinaintea asimilării depline și conștiente a tezelor culturale și estetice lovinesciene stă sub semnul a două figuri, personaje descrise cu admirație și în acele pasaje din Jurnalul fericirii consacrate lumii interbelice: doamna De Branszky și Manole (alias Emanuel Neuman), ultimul devenit personaj și în romanul Călătoria unui fiu risipitor[16]:

„Atât cât știu eu, doamnei de Branszky îi datorez (ei și lui Manole). A fost profesoara mea dintâi, mi-a dat gustul cititului, m-a pus în legătură cu elementele culturii și m-a învățat să nu cred tot ce mi se spune (…).

Am avut neasemuitul noroc să fiu educat de persoana aceasta cu totul excepțională, să fiu confidentul gândirii ei, să mă învrednicesc de cunoașterea tuturor opiniilor ei sincere, impetuoase și originale. Stăpânea o cultură imensă, citea și vorbea (dacă nu greșesc în mai puțin) opt limbi, era dăruită cu un caracter de mare noblețe și cu neclintită fermitate, mereu dornică de a instrui”[17];

„Doamna de Branszky, ca și Manole mai târziu, era o aprigă monarhistă și în măsura în care voia să țină seama de originea ei franceză și să se ocupe de istoria Franței, mi-a inoculat un profund respect pentru ideea de legitimitate; mi-a dat să citesc toată literatura franceză regalistă și a făcut din mine – pe la unsprezece ani – un partizan înfocat al contelui de Chambord (mort în 1883) și al casei de Bourbon”[18].

Maiorescianismul ultimului Steinhardt este discret, dar nu inexistent. Eseistul subînțelege prin el mai degrabă o anumită formă de pedagogie culturală, așa cum îl privea și Nicolae Balotă în anii ’60-’70, datorită impunerii unui principiu de autoritate de care cultura română avea nevoie de fiecare dată când trecea printr-o epocă a înnoirilor necesare:

„Maiorescu îmi servise în disputa călinescianismului mai puțin ca un exemplu de urmat și mai curând ca un plan de referință. (…) Departe de a mă supune unui program coerent sau de a urma cu încăpățânare una și aceeași metodă, urmam în primul rând meandrele preocupărilor, reflecțiilor, pasiunilor mele. Chiar și prin plăcerea de a mă pune pe mine în scenă în textele mele eram mai aproape de exhibiționismul lui Călinescu decât de rigorile magisteriului maiorescian. Consideram că metoda trebuie să se subsumeze unui stil propriu al demersului critic. (…) Eram mult mai preocupat de invenția critică decât de obiectivitatea judecătorească a criticelor mele”[19].

Recursul la unele principii de autoritate și de pedagogie culturală ale maiorescianismului se face la Steinhardt mai cu seamă în încercarea de construire a unei conștiințe etice a artistului ori a unei strategii editoriale adecvate (poate că aici stă și cheia obsesiilor pentru publicarea cât mai fidelă a textelor sale și dorința de a nu fi publicate dacă se intervine în conținutul lor fie și pentru înlocuirea ori eliminarea unui cuvânt) printr-o foarte interesantă analogie cu autoritatea teologiei pauline:

Autorul a vorbit. Port drasticei formule maioresciene respect și nu-i pun la îndoială validitatea. Dacă nu a știut să se facă înțeles prin textul său, autorul nu-și mai poate așeza nădejdea în lămuriri ulterioare. Sunt tardive, se resping. Dogma reîncarnării îngăduie astfel de iluzii: într-o altă existență se vor îndrepta greșelile celei de față. Dar arta scrisului e de partea credinței care afirmă răspicat odată cu unul din reprezentanții ei îndeosebi împuternicit: «Este un singur trup și un singur duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre» (Efeseni, 4, 4).

Așa și cu textele literare: au parte de o singură naștere și o singură judecată. Mântuirea și-o află în cuprinsul alcătuirii lor, nu în suplimente sau completări ce nu pot decât roti, stinghere, în jurul corpului central”[20];

„Postfețele, completările ori declarațiile ulterioare dovedesc un singur lucru: incapacitatea autorului de a prezenta, de a transmite, de a-și dezvălui, prin operă (fie ea cât de redusă), perspectiva, sinele, eul, unicitatea”[21].

Sursa foto: Cuvântul Ortodox
 


[1] V. George Pruteanu, „Steinhardt, demon jucăuș”, în Dilema, anul IV, nr. 163, 23-29 februarie 1996, p. 13.

[2] George Ardeleanu, N. Steinhardt și paradoxurile libertății: o perspectivă monografică, Editura Humanitas, București, 2009, p. 298.

[3] Fapt sesizat încă de timpuriu într-o recenzie semnată de Octav Șuluțiu: „Antisthius: În genul… tinerilor”, în Familia, seria a III-a, anul I, nr. 9, ian. 1935, pp. 110-112.

[4] Dan Petrașincu (pseudonimul lui Angelo Moretta), „În genul… tinerilor de Antisthius”, în Viața literară, anul IX, nr. 164, 1-15 decembrie, 1934.

[5] George Pruteanu, art. cit., p. 13.

[6] V. Ștefan Zeletin, Burghezia română, originea și rolul ei istoric, Editura Cultura Națională, București, 1925.

[7] V. și articolul lui Florian Roatiș, „Mircea Vulcănescu și N. Steinhardt, o polemică uitată”, în vol. Pledoarie pentru filosofia românească, Editura Aius, Craiova, 2006, pp. 37-42.

[8] Emil Cioran, Schimbarea la față a României, Editura Vremea, București, 1934, p. 105.

[9] Ibidem, pp. 105-106.

[10] Nicolae Mecu, „Tânărul conservator Steinhardt”, în Centenar N. Steinhardt, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, pp. 137-138.  

[11] V. George Ardeleanu, op. cit., pp. 295-296.

[12] Nicolae Mecu, art. cit., p. 141.

[13] V. N. Steinhardt, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, ediție îngrijită, studiu introductiv, note, referințe critice și indici de Florian Roatiș, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iași, 2015, p. 292.

[14] „Un mare critic burghez: Dl E. Lovinescu”, în Revista burgheză, II, nr. 6, februarie, 1935, pp. 7-9; va fi reprodus în Revista de istorie și teorie literară XL (1992), ianuarie-iunie, pp. 67-69, precum și în vol. Articole burgheze, ediție îngrijită de Viorica Nișcov, studiu introductiv de Nicolae Mecu, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iași, 2008, pp. 107-112.

[15] Ibidem, p. 10.

[16] V. în acest sens studiul nostru introductiv, „Romanul ca afirmare livrescă a cotidianului”, în vol. Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanțat asupra neizbânzii, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iași, 2013, pp. 40-50.

[17] N. Steinhardt, Manuscrisul de la Rohia, ediție de George Ardeleanu, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iași, 2012, pp. 49-50.

[18] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul, ed. îngrijită de Virgil Bulat, note de V. Bulat și Virgil Ciomoș, cu „Un dosar al memoriei arestate” de George Ardeleanu, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iași, 2008, pp. 228-229.

[19] Nicolae Balotă, Euphorion, Editura Cartea Românească, București, 1999, p. 87.

[20] Escale în timp și spațiu sau Dincoace și dincolo de texte, ed. îngrijită de Ștefan Iloaie, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iași, 2010, p. 377.

[21] Ibidem, p. 150. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe