Mitul stângii, ficțiunea social-democrată

Mihai Milca Publicat la: 07-12-2017

România anului 2017 oferă, în ciuda unor aparențe încurajatoare, un spectacol întrucâtva contrariant. O societate ce evidențiază un trend de creștere economică, având în spate resorturi consumeriste, dar profund marcată de un retard la scară europeană, de evoluții contradictorii, contrastante, de sinuozități și sincope care nu pot fi ignorate decât dacă suntem prizonierii unor iluzii pernicioase. La cârma țării se află o guvernare de stânga, de inspirație social-democrată. Aceasta încearcă din răsputeri să implementeze un program generos în special în planul politicilor sociale, ale cărui efecte pe termen mediu și lung sunt greu decelabile.

Așteptările sociale ale unor largi categorii de populație sunt mari și stau totalmente sub semnul urgenței. Victoria PSD în alegerile de la finele anului trecut la un scor electoral detașat de cel al celorlalți competitori a venit pe fondul devitalizării și decredibilizării altor partide politice (PNL, PMP), dar mai ales după o guvernare tehnocrată care a dezamăgit. Dar această alternanță la guvernare nu trebuie neapărat judecată într-un registru ideologic maniheist – stânga versus dreapta. Și nici PSD nu trebuie văzut doar prin prisma vocației sale social-democrate inalienabile. Astfel încât, întrebându-ne de ce un partid de o asemenea factură, un partid structurat ca organizație solidă și tentaculară, care a avut de înfruntat destule adversități a putut totuși să obțină sufragiul popular într-o proporție decisivă. Dincolo de această interogație imediată pot fi identificate însă și altele, cu caracter ceva mai general. Câtă consistență și forță de iradiere mai au ideile socialiste sau cele vehiculate de o stângă autodesemnată ca social-democrată? Ce mai înseamnă, așadar, în zilele noastre, a te revendica de stânga? Ce reprezintă apartenența la familia politică a socialiștilor și social-democraților? Este vorba de un credo, de o identitate inerțială, de o opțiune politică netă sau între multe altele? Ce relevanță mai are poziționarea orgolioasă refuzând orice alternativă ce se întemeiază pe alte principii decât colectivismul și distribuirea controlată a bogăției sociale?

Dacă ne uităm puțin în urmă, vom constata că PSD – acest ultim avatar al FSN, FDSN, PDSR, care a asimilat de-a lungul timpului mai multe formațiuni liliputane de stânga – a câștigat șapte din cele opt alegeri parlamentare postcomuniste. Mutațiile ideologice și organizatorice ale acestei formațiuni politice cu eredități deconcertante și care nu a apărut prin generație spontanee au fost însoțite de sciziuni și fuziuni, viraje spre centru-stânga, alianțe temporare cu partide de alte orientări programatice, care au atras atenția asupra carențelor identitare și a debilității filonului originar cu o moștenire genetică social-democrată îndoielnică și o alta, criptocomunistă, bine disimulată.

Lipsa de organicitate a social-democrației românești încă de la începuturile acesteia, în secolul al XIX-lea, și „exotismul” ideilor socialiste, coliziunea lor cu ideologii adverse mai puternice, înscrierea pe orbita politicianismului autohton, resorbția forțată în contextul comunizării și stalinizării României au făcut ca social-democrația noastră să denote fragilitate, inaderență la societatea românească, sectarism, forță de atracție redusă. Toate aceste „amprente” ereditare au configurat o stranie fizionomie politică a actualului partid, ce-și revendică o tradiție istorică între paranteze, dar care nu-și onorează pe deplin ambițiile și proiecțiile cu care se erijează public.

Dar cel mai semnificativ aspect al analizei situației actuale din România este că democrația de tip european, pe care o clamează și PSD, și celelalte partide ce-și dispută prim-planul atenției, nu este decât un surogat cu ingrediente dâmbovițene, nu este nici reală, nici funcțională și cunoaște de la an la an grade tot mai înalte de pervertire a obiectivelor, standardelor, procedurilor și efectelor provocate atât la nivelul sistemului politic instituit după 1989, cât și la nivelul societății românești.

Între registrul normativ-instituțional și registrul practicării democrației în România zilelor noastre este un ecart greu de imaginat și extrem de greu de cuantificat.

Parlamentarismul ocultează celelalte fațete ale vieții publice, în vreme ce pluripartidismul a suferit catastrofale derapaje. O partitocrație insidioasă și atotprezentă care și-a multiplicat structurile formale, dar mai ales pe cele informale, invizibile, în interiorul tuturor instituțiilor statului, în administrație, în autorități naționale și regii autonome, în rețelele organizațiilor nonguvernamentale, care a politizat tot ce mișcă, care și-a adjudecat complicități și extinse clientele oportuniste, întreținând solidarități vinovate bine protejate a devenit un Moloch terifiant ce a fagocitat și golit de substanță medulară statul însuși și care riscă să depășească prin funestele sale „performanțe” partidul unic, partidul-stat de odinioară. Vechile loialități politico-ideologice prin care se verifică partinitatea membrilor defunctului partid comunist s-au perpetuat într-o formă deviată, în care modalitățile de monopolizare a resurselor economice și financiare tind să consolideze o paradigmă acțională cleptocratică, la limită tot oligarhică și autoreproductivă.

O reformare a social-democrației românești este dezirabilă, este chiar o necesitate politică istorică, cu previzibile consecințe benefice pe termen lung. În prezent însă, datele realității românești și contextul saturat de crize și incertitudini la scară europeană nu îndreptățesc ideea că o astfel de tentativă este fezabilă și ar putea fi asumată de actualele generații de politicieni pentru care stânga și social-democrația reprezintă doar un convenabil alibi și o avantajoasă deghizare.

Sursa foto: PSD Codlea

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe