Mitologia anti-PSD-istă

Arthur Suciu Publicat la: 07-12-2017

Mitologia anti-PSD-istă este una dintre cele mai puternice, mai eficiente creații discursive din perioada postcomunistă. În ultimii 27 de ani, această mitologie a cunoscut multiple transformări, dar reprezentarea inițială a rămas, în mare, aceeași. Mai mult decât atât, odată cu schimbarea generațiilor, evenimentele care au stat la baza creației anti-PSD-iste s-au pierdut în timp. Astfel, mitologia s-a purificat și a putut să acționeze autonom, în forme chiar mai radicale decât la începutul anilor ’90.

Sursa anti-PSD-ismului se află în dogma „emanației” construite de Ion Iliescu pentru a legitima participarea FSN – partidul „emanat” de Revoluție – la alegerile din 1990. Nu doar că FSN a candidat, dar, la început, Ion Iliescu dorea ca FSN să fie și singurul partid din Adunarea Constituantă. Transformarea inevitabilă a FSN într-un partid superdominant a generat o contrareacție în stradă (Piața Universității) și, de asemenea, a condus la crearea teoriei „Revoluției confiscate”. Mineriadele au oferit, în plus, justificarea acțiunii societății civile și a partidelor istorice împotriva regimului „criptocomunist” al lui Ion Iliescu. De la început, partidul lui Ion Iliescu a fost definit de adversarii săi nu prin ruptură, ci prin continuitate cu PCR; a fost văzut ca o forță conservatoare în sensul conservării valorilor vechiului regim. FSN, devenit ulterior FDSN și apoi PDSR, era considerat o forță politică nedemocrată, care nu trebuia învinsă în alegeri, ci pur și simplu distrusă, eliminată din politică.

Avem astăzi suficiente argumente că ruptura de comunism a partidului lui Ion Iliescu a avut loc încă din primele zile ale Revoluției (și, în același timp, că a existat o anumită continuitate). E, fără îndoială, ceva adevărat în „dogma” lui Iliescu despre Revoluție. În fapt, această ruptură (și această continuitate) nu viza doar un partid. După cum s-a văzut în anii următori, inclusiv partidele istorice erau, în proporții variabile, conduse de moștenitori ai PCR și ai Securității, nu doar de victime ale comunismului precum Corneliu Coposu. Oricum ar sta lucrurile, cert e că guvernarea din perioada 2001-2004, ca și al doilea mandat de președinte al lui Ion Iliescu au arătat o modificare semnificativă a politicii PSD. Integrat în Internaționala Socialistă, partidul a contribuit la intrarea României în NATO și a finalizat capitolele de negociere cu Uniunea Europeană. În 2015, PSD a condamnat în mod oficial comunismul și a recunoscut că, la începutul anilor ’90, a întreprins acțiuni nedemocratice care au afectat România. O formalitate, căci partidul se desprinsese de comunism cu mult timp în urmă.

Față de antiiliescianismul de la începutul anilor ’90, anti-PSD-ismul de la alegerile din 2004 a fost completat cu un atribut nou și exclusiv, corupția. Ea a fost asociată încă de atunci cu „baronii locali” ai PSD și opusă, în mare parte, capitalului străin care trebuia să instaureze o economie de piață funcțională în România. Ca și în cazul moștenirii comuniste, istoria recentă a arătat că distribuția corupției în rândul partidelor este, în general, destul de echitabilă. Ar trebui adăugat că guvernarea Năstase a continuat și chiar a intensificat aplicarea politicilor neoliberale pe care CDR le sanctificase, favorizând intrarea pe piața românească a unor mari companii străine. Aceasta nu a împiedicat însă identificarea PSD cu „partidul corupților” locali.

Mulți dintre votanții de astăzi știu prea puține lucruri despre istoria postcomunismului românesc. Cu toate acestea, mitologia anti-PSD-istă nu a fost uitată. Dimpotrivă, ea pare să fie mai adevărată și mai eficientă ca oricând, fiind chiar îmbunătățită cu un atribut nou, globalizant și concluziv. PSD, acest partid comunist (de unde și asocierile permanente cu Moscova, astăzi Moscova lui Putin), acest partid al corupților autohtoni, este responsabil de eșecul României postcomuniste. Premisa e desigur aceea că PSD a fost partidul dominant în perioada postcomunistă, ghidând practic politicile de dezvoltare (de fapt, de falimentare) ale României. Afirmația este, evident, falsă. În cei 27 de ani, PSD a guvernat chiar mai puțin decât au făcut-o partidele de dreapta. PSD nu a mai câștigat alegerile prezidențiale, cele mai importante din punct de vedere strategic, de 17 ani și nu a mai avut un președinte din 2004. Practic, PSD a fost partid dominant până în 2004. El a continuat să rămână cel mai mare partid și după aceea (un partid influent chiar fiind în opoziție), dar perioadele de guvernare au fost mai scurte și mai rare. În ciuda acestor evidențe, noul atribut s-a impus de la sine.

Mitologia anti-PSD-istă nu a fost și nu este doar un instrument discursiv redutabil de luptă electorală. Ca orice mitologie, ea are „un sâmbure de adevăr” și, de asemenea, reprezintă o interpretare simplificată, naivă a stărilor de lucruri, care a fost exersată în întreaga perioadă postcomunistă. În ce măsură ea va putea fi eficientă în continuare, nu putem ști. La alegerile din 2016, am asistat la eșecul persuasiv al acestei mitologii, iar întrebarea este dacă am urmărit o nouă luptă, de această dată pierdută, împotriva PSD sau alegerile au provocat o ruptură care a invalidat-o.

Sursa foto: Starea Presei

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe