Câteva note despre stânga românească în secolul XX

Stelian Tănase Publicat la: 07-12-2017

O întrebare de bun-simț ar fi dacă există o stângă politică și ideologică după 1989. FSN și formațiunile care s-au desprins de aici au reprezentat oare stânga? Ce fel? O stângă europeană sau una de inspirație leninist-bolșevică, de extracție stalinistă? De revendicat teoretic nu s-a revendicat nimeni de aici. Liderii FSN au încercat chiar să eludeze acest aspect, nefolositor în planul imaginii. Grupul care a preluat puterea în decembrie 1989 a fost de factură moscovită, fidel URSS și comunismului emanat de la Kremlin. În acei ani, glasnost și perestroika reprezentau linia oficială a partidului. Ce făcuse Ceaușescu era o erezie de la această linie. Fidelitatea grupului dirigent FSN era față de aceasta, deci de Gorbaciov & Yakovlev. Ei (Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Marțian) doreau emanciparea de Ceaușescu, dar totodată și supraviețuirea regimului comunist („cu față umană, reformat”, de tip Alexander Dubček, lansat în Cehoslovacia, care îl inspirase și pe Gorbaciov). Iliescu & Co nu doreau așadar dispariția comunismului, îi erau fideli, dar preferau o direcție ceva mai relaxată, adus la zi. Până la prăbușirea URSS în decembrie 1991, aceasta a fost orientarea dominantă pe plan ideologic și politic a FSN.

Segmentarea FSN a produs două grupuri de stânga: unul postcomunist tipic, a cărui ideologie era extrasă din discursul bolșevic postbelic, o stânga autoritarist/ antidemocratică care evoluase de la Stalin la Hrusciov, de la Brejnev la Gorbaciov. De fapt, ideologia FSN era întruchipată strict de persoana lui Ion Iliescu. Nu exista vreo elaborare teoretică și nici o denunțare a comunismului, limitându-se la critica regimului de dictatură personală a lui Ceaușescu. Acesta ar fi încălcat „principiile socialismului științific” și ca atare a fost repudiat de Ion Iliescu și de ceilalți lideri FSN.

Al doilea grup, PD, a afirmat în schimb veleități prooccidentale și s-a dorit a fi un partid de stânga, european, fără legătură cu trecutul ceaușist. S-a dorit a fi un partid social-democrat „modern”. Niște ani mai târziu, PD a părăsit pozițiile de stânga pentru a intra în PPE (în 2005) și a devenit un partid de orientare creștin-democrată. Ulterior, a făcut fuziune cu liberalii sub titulatura PNL. Prima facțiune a devenit PSD, adică Partidul Social Democrat – înscris sub președinția lui Adrian Năstase în Internaționala socialistă, la începutul anilor 2000. De acum, stânga este reprezentată politic exclusiv de acest partid. Au mai existat câteva grupuri efemere care s-au reclamat de la stânga și care nu au jucat nici un rol.

 

Stânga interbelică

În perioada interbelică, stânga a avut următoarea situație. După spargerea în 1921 în câteva facțiuni a Partidului Socialist (un partid care reușise la alegeri să trimită oameni în parlament), stânga nu a mai contat pe scena politică. E de mirare, dar stânga nu a existat politicește timp de două decenii, ceea ce a dezechilibrat spectrul politic interbelic. În România, stânga a fost influentă în presă – prin cotidianele de mare tiraj Adevărul și Dimineața, plus câteva gazete mai mici. Multe asociații profesionale se plasau ideologic la stânga (a juriștilor, a medicilor, a presei de ex.). Destui intelectuali aveau simpatii de stânga. Îi găsim mai ales în zona avangardei, prin gazete literar-culturale și publicații săptămânale de tiraj redus (unele de inspirație antifascistă și chiar comunistă). Influența stângii în plan politic se exercita mai ales prin PNȚ, care conținea o aripă de stânga, dar partidul în general încerca să țină centrul, având și o aripă de dreapta semnificativă, situație care a provocat destule tensiuni și chiar sciziuni.

Exista în societatea românească o sensibilitate de stânga de inspirație franceză, mai ales, în fostul Regat și austriacă, în Transilvania și Bucovina. Stânga era lipsită de lideri ideologici și nu era reprezentată de grupuri articulate politic. A absentat la marile dezbateri europene în perioada 1929-1933, anii Marii crize, ca și după 1933, după ascensiunea lui Hitler la putere în Germania. Gazetarii de stânga au fost ceva mai activi pe acest teren, abordând subiecte ca incendierea Reichstagului și războiul civil din Spania, iar pe plan intern amintesc greva din Valea Jiului, cea de la Grivița, procesele grupului Doncea-Dej și Ana Pauker-Ganev etc. Pe plan politic, diverse facțiuni care își spuneau de stânga/socialiste s-au prezentat la alegeri, dar nu au reușit să intre niciodată în Parlament, obținând procente insignifiante. În 1931, o grupare criptocomunistă a reușit să trimită cinci reprezentanți în parlament (Lucrețiu Pătrășcanu printre ei), toți invalidați. Ce deosebea multe grupări era principiul bolșevic al luptei de clasă, pe care comuniștii anexați Cominternului îl practicau, spre deosebire de celelalte grupări socialiste și social-democrate. Odată cu formarea Frontului Renașterii Naționale de către regele Carol al doilea, au aderat mai multe grupuri politice, lideri și sindicate care se revendicau de la stânga. Ele au renunțat astfel la principiile luptei de clasă și la critica regimului burghez, adoptând pozițiile autoritariste ale momentului, cele impuse de rege.

După război, în anii ’40, stânga s-a refăcut organizatoric în cadrul PSD condus de Constantin Titel Petrescu. O parte s-a desprins pentru a fi înghițit de PCR. Această facțiune a candidat pe listele BND, formațiune controlată de comuniști. Câțiva dintre liderii acestei facțiuni s-au regăsit la vârful PCR până târziu, în anii ’70-’80, (Ștefan Voitec este un exemplu). Cealaltă facțiune s-a alăturat pentru alegerile din noiembrie 1946 partidelor istorice și nu reușit să intre în Parlament. Cei mai mulți dintre membrii ei au fost judecați, închiși în lagăre și pușcării după o serie de procese înscenate. Printre ei, și Constantin Titel Petrescu. La revenirea din închisoare, la mijlocul anilor ’50, a publicat un text în Scânteia, prin care declara că renunță la ideile social-democrate…

 

Stânga după 1989

După anul 1989 – și căderea unui regim comunist cu destule note din extrema dreaptă –, situația stângii din perioada interbelică s-a inversat. A apărut o megastructură politică – FSN/apoi PDSR și PD. Reprezentarea stângii în mediile intelectuale și în presă a fost/este modestă. Intelectualii, în majoritatea lor, au aderat destul de rapid și consistent în anii ’90 la dreapta, la liberalism și creștin democrație. S-a observat o respingere de plano a ideilor stângii în aceste medii. Cauza o găsesc în experiența dură a comunismului modelat de represiune, cenzură și propagandă, care a înstrăinat de stânga potențialii gânditori, gazetari, artiști. Cum îmi spunea un amic, URSS e prea aproape, amintirile noastre încă prea puternice pentru a mărturisi public că sunt de stânga. Pe mulți dintre cei care se afirmaseră ca intelectuali cât de cât valabili sub comunism, prin anii ’70-’80, i-am regăsit după 1989 printre naționaliști, radicali sau nu, unii plasându-se la extrema dreaptă și revendicându-se de la legionari, de exemplu. Alții au afișat convingeri religioase, mai ales ortodoxe. Fie că s-au convertit după Revoluție, fie și-au recuperat un filon din propriul trecut, câmpul stângii a fost în mare parte părăsit, considerat vetust, cu destule schelete în dulap și mai ales nefrecventabil. Stânga intelectuală în anii ’90 a preferat o atitudine low-profile. A fost un gol aflat în total contrast cu dominația, considerabilă din punct de vedere politic, a partidului de stânga inițiat de Ion Iliescu folosind vechile cadre PCR. Această ruptură fiind principala trăsătură a stângii în acei ani, prăpastia dintre politic și elaborarea teoretică și intelectuali. Aș vedea această evoluție ca un efect târziu al slăbiciunii cronice a stângii românești de după Primul Război Mondial. Un declin cauzat în parte de fărâmițarea și lipsa de aderență a celor pe care pretindea că îi reprezintă. Păturile tradiționale cu orientare de stânga (proletariat industrial, lumpenproletariat, mica burghezie, sărăcimea orașelor etc) nu au aderat la stânga. În anii ’30,  ideile de extremă dreapta câștigă aderenți numeroși printre grupuri ce fuseseră în anii ’20 de stânga, chiar comuniste (Grivița, STB etc.) Slăbiciunea stângii s-a putut constata în destule momente critice din anii ’30, în anii ’40, dar și mai târziu – în natura regimului comunist românesc în cele două faze ale sale 1948-1958, 1958-1989.

Se vede cu pregnanță și după 1989. În condițiile unei tranziții de la comunism la capitalism, în condiții deosebit de dificile, care ar fi necesitat mai mult ca orice elaborări teoretice și o dezbatere puternică în care stânga să joace un rol semnificativ.

Sursa foto: Observator

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe