Miturile migrației și eșecul optimismului politic

Mihaela Biolan Publicat la: 07-12-2017

În ciuda volumului ridicat de studii produse în ultimii 25 de ani, dezbaterea europeană curentă despre migrație rămâne din păcate înecată în mituri și dezinformări, fiind profund politizată și exploatată ideologic atât de către partidele de dreapta, cât și de cele de stânga.

Dacă dreapta europeană tinde să prezinte migrația drept o amenințare la adresa stabilității sociale și economice a statului (și eventual a unor modele tradiționale de societate), stânga o prezintă drept amenințare la adresa poziției angajaților pe piața muncii și la adresa drepturilor pozitive reunite sub umbrela statului bunăstării. Aceste tipuri de discursuri se regăsesc surprinzător de uniform în toate statele Uniunii Europene, în ciuda diferențelor uriașe privind ponderea imigranților în statele respective, volumul și chiar direcția fluxurilor migratorii; paradoxal, dezbaterea este similară în Austria, unde în 2014 avem un flux migratoriu net de +8,7 imigranți la mia de locuitori, și în Letonia, unde fluxul net era negativ, de –4,3.


Din dezbatere, au dispărut în schimb (sau au devenit marginale) discursurile despre impactul pozitiv al migrației asupra economiilor (atât a celor de destinație, cât și a celor de origine) – mult timp discursul uzual al politicienilor de dreapta, susținători ai globalizării și al mediilor de afaceri –, cât și discursul stângii de solidarizare internaționalistă cu cetățenii din țările mai puțin dezvoltate, plecați în căutarea unei vieți mai bune. Absente din dezbatere sunt și perspectiva globală, care să încadreze crizele migratorii cele mai vizibile (cum a fost criza refugiaților din Europa anilor 2014-2016) într-o perspectivă mondială mai puțin provincială, cât și expertiza cercetătorilor sociali, care studiază în profunzime mecanismele migratorii și impactul politicilor publice adoptate de diverse state.

În contradicție cu percepția europeană actuală, perspectiva globală indică o pondere relativ constantă a migranților în populația mondială din ultimii 50 de ani, oscilând în jur de 3%, cu un nivel minim atins în anii ’80 și cu o pondere actuală similară cu cea din anii ’60 (Hein de Haas, „Eight Myths About Migration and Refugees Explained”, Spiegel Online). Chiar dacă numărul migranților și respectiv a refugiaților a crescut în ultimii 50 de ani, creșterea acestora a ținut de fapt pasul cu creșterea populației totale. Ponderea refugiaților rămâne redusă – chiar și în perioade de intensificare a conflictelor, precum războiul din Siria – nedepășind 7-8% din totalul migranților internaționali, respectiv în jur de 0,3% din populația globală. Dintre aceștia, cei mai mulți (86%) sunt găzduiți de țări în curs de dezvoltare, și nu în țările europene, țările cu cele mai mari populații de refugiați fiind Turcia, Pakistan, Liban, Iran, Etiopia și Iordania. Cel mai reușit caz de bună practică în gestionarea și integrarea refugiaților, recunoscut în întreaga lume, este… Uganda, care are o populație de 1,2 milioane de refugiați din Sudanul de Sud învecinat (aproximativ 3% din populația Ugandei), inclusiv cea mai mare tabără de refugiați din lume, Bidi Bidi, unde trăiesc peste 270 000 de refugiați. În Uniunea Europeană, în schimb, refugiații reprezintă în momentul actual 0,4% din populație, în timp ce în perioada 1992-1995 atingea un maximum istoric de 0,5%. Merită reamintit că Uniunea Europeană a introdus o politică sistematică de vize de abia în 1993 (circulația persoanelor fiind practic liberă înainte de această dată) tocmai din cauza valului masiv de refugiați din Balcani și statele est-europene (procentual mai important decât cel actual), ce s-a alăturat fluxului uzual de migranți din Orientul Mijlociu și Africa.

Ideea de criză actuală majoră a refugiaților, vehiculată în media, devine cu atât mai puțin credibilă când privim migrația internațională din perspectiva globală a migrației generale și observăm că avem 244 milioane de migranți internaționali și 763 milioane migranți interni, care pun o presiune de trei ori mai mare asupra infrastructurii orașelor poli de dezvoltare. Remarcabil, dar acești migranți interni lipsesc aproape cu desăvârșire din discursul public, deși ponderea lor ar cere intervenții majore de politici publice.

Discordanța dintre discursurile politice actuale și rezultatele cercetărilor științifice se regăsește și la nivelul analizei de cauzalitate a migrației și a impactului diverselor politici adoptate pentru gestionarea ei. Astfel, studiile ne spun că, pe termen mediu, principalul factor în creșterea unui flux migratoriu nu este cel de push (condițiile proaste din țara de origine), ci acela de pull (creșterea economică în țara de destinație, care atrage forța de muncă internațională). Paradoxal, cea mai eficientă metodă de limitare a imigrației într-un stat nu este întărirea controlului granițelor (sau alte politici de respingere a migranților), ci criza economică, precum și gradul de dezvoltare mai redus decât al destinațiilor alternative de migrație. Acest fenomen explică și de ce statele est-europene nu reprezintă, momentan, o destinație atractivă pentru migranți, în contrast cu alte state europene.

Paradoxal, ajutorul internațional pentru țările de origine a migrației nu reduce migrația, ci o amplifică: migrația este un proces costisitor, care nu este accesibil decât unei pături sociale subțiri din țările slab dezvoltate. În schimb, în statele mediu dezvoltate, perspectivele stabile de dezvoltare rezultate din reforme politice, economice și sociale de succes duc la o reducere a migrației internaționale, indicând importanța unor reforme de durată, în contrast cu simplul transfer de fonduri.

Tot paradoxal este și impactul politicilor restrictive de control al mișcării populației, întărirea granițelor ducând la dezvoltarea structurilor de crimă organizată pentru facilitarea migrației, cu implicații directe asupra creșterii numărului abuzurilor asupra persoanelor în tranzit, în general a costurilor și riscurilor migrației. Un efect secundar al acestor procese este creșterea numărului de migranți care își pierd viața pe ruta de migrație, ceea ce duce la vizibilitate crescută a migrației internaționale și, în consecință, la presiuni puternice ale publicului pentru întărirea controlului granițelor. Mai mult, politicile restrictive în domeniu duc la creșterea deciziilor de migrație (deoarece migranții se tem că deplasarea va deveni tot mai dificilă, creându-se o imagine de „ultimă șansă”) și la stabilirea migranților în statul de destinație, migrația circulară temporară fiind înlocuită de migrație permanentă.

Am putea spune că, înainte de toate, din discursurile publice actuale lipsește înțelegerea faptului ca migrația este un proces universal permanent al societăților umane, prezent cu mult înainte ca statele naționale să încerce să îl reglementeze, care a fost limitat cu succes doar de către statele de origine a migrației (nu cele de destinație) și numai când s-a apelat la măsuri profund represive. O asemenea înțelegere ar elimina încărcătura dramatic-apocaliptică din discursuri și ar permite focalizarea pe politici publice specifice – banale, plictisitoare, dar bazate pe datele cercetărilor de teren și al căror impact să poată fi evaluat și monitorizat.

Absența discursurilor pozitive și realiste despre migrația internațională și asocierea ei cu tematica terorismului, în pofida ponderii scăzute a migranților de primă generație printre teroriști (și a scăderii incidenței terorismului în Europa față de anii ’80-’90), se încadrează într-un trend general de dispariție a discursurilor optimiste despre schimbarea socială prin implicarea statului. Perspectivele politice pozitive ale anilor ’90, mai degrabă centriste, au fost înlocuite de radicalizări de stânga și de dreapta și de o neîncredere masivă în instituțiile de stat. Probabil, această scădere generalizată a încrederii și polarizarea societală ce decurge din ea sunt inevitabile după ciclul bulă-criză globală de la sfârșitul anilor 2000.

Impactul se vede însă în ascensiunea populiștilor în diverse țări europene, care pot astfel capitaliza anxietatea socială și mobiliza votanții cu un discurs simplu de tip „cetate asediată”, care evită dezbaterile de profunzime despre politici publice concrete, costul și sustenabilitatea acestora, realismul impactului estimat. Migrația și terorismul sunt astfel transformate în instrumente de ascensiune politică ale unor grupări anterior marginale prin „securitizarea” lor, adică prin construirea lor în imaginea publică ca fiind probleme ce țin de securitatea națională (de supraviețuirea societății însăși), fenomene excepționale care cer măsuri în afara „normalului”.

Acest proces este vizibil în întreaga Uniune Europeană, dar în special în țările Pactului de Visegrád (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia), unde partidele populiste aflate la guvernare au reușit performanța de a crea un sentiment public antimigranți practic în absența migranților. Experiența acestor țări confirmă eficiența acestei abordări pentru accesul la puterea politică. Prețul plătit este însă deschiderea porților către illiberalism și intoleranță, cu potențiale implicații pentru întreaga funcționare a statului și pentru egalitatea în drepturi a tuturor minorităților. Demonizarea migranților își dovedește astfel potențialul de a introduce în societate fracturi de lungă durată și relevanță generală.

Sursa foto: Politico Europe

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe