Human Resources Global Department

Claudiu Gaiu Publicat la: 07-12-2017

Migrațiile au devenit o chestiune religioasă. Mai ales pentru stânga europeană, unde e marca unui punct orb al poziționărilor ideologice, analizelor politice sau chestionărilor filosofice. Dovadă sunt excomunicările mediatice cu care au fost întâmpinați Slavoj Žižek sau, mai recent, Giorgio Agamben. Dogma stângistă asupra circulației populației, într-o mai mare măsură decât pozițiile conservatoare, transpune asupra mișcărilor parcului uman tiparul liberei circulații a capitalului. Elaborarea unor răspunsuri socialiste la criza migrației presupune delimitarea de această formă de parazitare ideologică.

Dar orice istorie religioasă, oricât de modestă, trebuie să înceapă cu o clarificare terminologică. Mai întâi, s-a renunțat la termenul „refugiat”, care implica recunoașterea juridică internațională a unui pericol vital pentru cel care își părăsește locul de origine și implica datoria altor țări de a-i acorda azil și sprijin. Mijloacele media au impus această rădăcină neutră: „migrant”, adică nici emigrat, cu accentul pe expatriere, dezrădăcinare, plecare, rătăcire, nici imigrat, cel ajuns undeva, primit, acceptat. Prin simplă opțiune lingvistică, obiectul a devenit problematic: ce facem cu ei? Chiar au plecat? Chiar îi primim? Cuvântul e încărcat de referințele cultural-istorice pentru dreapta folclorică: marile migrații, căderea lumii romane, hoardele de agresori ai bunelor noastre moravuri și a femeilor civilizate. Și de conotații implicit biologice pentru stânga: marile cicluri ale migrației anuale ale păsăretului insectivor, fenomen natural, trecător, care nu necesită prin urmare decât un tratament ecologic: să protejăm natura și mișcările ei!

Renunțarea la opoziția, până la urmă vetustă, dintre refugiat și emigrant era logică, doar că se face în defavoarea nomazilor. Nu există demarcație strictă între fugarul din mijlocul liniilor frontului și pelerinul economic dintr-un teritoriu poststatal distrus de o intervenție aeriană occidentală. Cum deosebești, între doi pretendenți la un paradis social fantasmat, unul care fuge de tirania potențial sângeroasă și real preconsumeristă a vreunei satrapii central-asiatice și unul care pleacă în căutarea unui trai mai bun dintr-o țară prădată de hedge fund-uri și elite aservite?

Nu e nevoie de nici o teorie conspirativă legată de alegerea deloc indiferentă a aparent indiferentului termen „migrație”, prin excelență atopic, nici plecat din, nici sosit în. E o marcă a epocii. Migrantul e dublul mizerabil al expatului. Deplasarea lor ține de managementul internațional al resurselor umane. Cei doi întrupează la nivel planetar momentul istoric al abandonului geopoliticii și diplomației practicate încă în oficinele serviciilor secrete, institutele de cercetare și reprezentanțele diplomatice din prostie retrogradă sau din inerție bine retribuită. Ele au fost înlocuite de tehnica unui HR Department destinat să maximizeze la nivel global performanța angajaților prin schimbări profesional-geografice și prin delocalizarea unor activități industrial-militare. La nivelul legislațiilor naționale, operațiunea se numește „flexibilizare”, iar la nivelul întreprinderilor, „restructurare”. Cu alte cuvinte, disponibilizarea sau sărăcirea angajaților și diversificarea constrângerilor sclaviei salariale. Istoria plină de trădări a „stângii” europene postbelice e una a uitării luptelor mișcării socialiste. Devenite partide de guvernământ, singure sau în coaliții, social-democrațiile apusene s-au cantonat în teme societale, iar dezindustrializarea și scăderea numerică a proletariatului (prin automatizare și colocalizare) le-a servit de alibi pentru alianța cu neocapitalismul internaționalist. Ele dau azi principalele cadre pentru ceea ce numim generic HR Global Department, cel mai adesea ONG-uri mărunte ori guverne naționale imperiale sau aservite, dar și instituții planetare ca Banca Mondială sau FMI.

Prima mare migrație postbelică e opera capitalismului monopolist de stat occidental care a venit astfel în sprijinul industriei interne și a multinaționalelor pentru a regla criza forței de muncă. Exemplare în acest sens sunt convențiile de recrutare de mână de lucru de la Bad Godesberg semnate de Germania și Turcia în 1961. Situația e mult mai tulbure în Franța din cauza trecutului colonial și a războaielor de eliberare națională din Indochina și Algeria. Însă în ambele cazuri e o intenție de limitare, de control, de supraveghere care merge până la programe de repatriere. În dezbaterea publică românească, sintagma „capitalism de stat” și-a făcut intrarea mai ales prin reflecțiile lui Gáspár Miklós Tamás și a fost adoptată pe nemestecate de stângismul academico-mediatic ca versiune progresistă a anticomunismului. S-a pierdut din vedere că același regim economic funcționa și dincolo de Cortina de Fier; linia de demarcație nu trece între o erezie etatistă a capitalismului în Est și capitalismul ortodox din Vest. Într-o critică radicală, New Deal-ul american, mobilizarea hitleristă și productivitatea sovietică sunt forme concurente ale capitalismului monopolist de stat. În noua eră, acumularea de capital se realizează prin intervenția masivă a statului și este scopul principal urmărit în defavoarea nevoilor producătorilor. În acest sistem, una dintre resursele capitalului e apelul la migrație.

O dovadă a continuității acestui model până azi e pomparea directă și masivă a fondurilor publice în întreprinderile financiare private, pe lângă continuarea practicilor deja clasice – scutirile fiscale, acordarea de subvenții și contracte publice, tarifele preferențiale acordate de întreprinderile de stat unor utilizatori industriali. Drepturile dobândite de salariați, concediile plătite, asistența sanitară, locuirea – în unele țări prin luptă, în altele, cazul românesc, prin contaminare ideologică – sunt încet, încet pervertite. Șomajul de masă devine începând din anii ’70 o constantă, punând o presiune suplimentară pe salariați, supuși simultan unui dresaj psihocultural în care beneficiile și bucuria nu mai sunt resimțite în afara întreprinderii (liniștea familiei, automobilul, mașina de spălat vase etc.), ci direct la locul de muncă (privilegiul de a munci, de a fi eficient, de a fi inovativ etc.). Migrațiile au făcut parte din aceste instrumente de presiune – mâna de lucru ieftină venită să concureze forța salarială locală; migrația est-europeană din anii 1990-2000, provocată de dezindustrializare și privatizări – versiunea sălbatică a ceea ce în Occident poartă numele de plan social e prima formă masivă dezorganizată de deplasare a populației la nivelul continentului. Ea a provocat reacțiile rasiste ale unei populații obișnuite cu diversitatea rasială, dar neînarmată ideologic în fața dumpingului social organizat de UE. Campanii mediatice rasiste antiromânești au fost frecvente în Franța anilor 2000 și, câțiva ani mai târziu, în Spania și Italia. Contrareacția românească a fost tristă. Pe scurt, ea s-ar formula așa: „Nu noi facem probleme, ci țiganii, suntem gata să ne solidarizăm cu rudele noastre de gintă latină într-un comun simțământ antițigănesc”.

Și ajungem la al treilea mare val al migrațiilor, cel de azi. Ziarele și televiziunile nu mai au accentele xenofobe îndreptate odinioară împotriva micului spărgător de parcometre pariziene din Oaș sau instalatorului polonez. Mass-media sunt majoritar compasionale, iar stânga e în prima linie, alături de… Angela Merkel. Care e contextul? Desigur, eșecurile Primăverii arabe, dar mai ales intervențiile militare occidentale din Irak și Libia și ale interpușilor euroatlantici în Siria. Putem numi aici Turcia și Arabia Saudită, ba ultima conducând și propriul ei război în Yemen în tăcerea asurzitoare a redacțiilor de știri. Așa că bunele sentimente stângiste sau merkeliene rămân ipocrite fără o condamnare a guvernării mondiale prin haos, începută sub George Bush al II-lea, fără o condamnare explicită a amestecului extern occidental în Siria. Umanismul fățarnic sau naiv e catastrofal pentru drepturile salariale europene, sprijină întărirea internațională a Germaniei, sabotează pacea Europei prin menținerea tensiunilor cu Rusia, face uitat amestecul neocolonial atlantist în Orientul Mijlociu. Abandonarea fugarilor în Mediterana e o barbarie. Condițiile de viață din diversele centre de primire, lagăre sau tabere improvizate („pe plaț”, în jargonul emigranților români) sunt o rușine. Ele provoacă tensiuni anticipabile între grupurile migratoare organizate spontan pe criterii naționale, în ciuda gândirii internaționalist-revoluționare a unui Alain Badiou. Duc la conflicte între migranți și localnici, care au ca prime consecințe sporul electoral al extremei drepte și sporirea cheltuielilor publice parazitare destinate poliției și armatei. În aceste condiții, coagularea unei platforme socialiste nu se poate face fără proclamarea dreptului fiecăruia la un trai decent în propria țară, inclusiv în țările europene. Reducerea șomajului de masă și abandonarea dumpingului social intra- și extraeuropean presupun abandonul politicilor UE și despărțirea de militarismul NATO.

Sursa foto: Giornale del Popolo

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe