Retorica imigrării

Angelo Chielli Publicat la: 07-12-2017

Putem vorbi în mod real despre existența unei politici ce privește imigrarea la nivel european? Dacă prin politica referitoare la imigrație înțelegem o politică ce privește primirea și integrarea acestora, trebuie să recunoaștem că aceasta nu există. Există inițiative diferite, independente, individuale la nivelul statelor, care funcționează mai mult sau mai puțin. Iar această situație o regăsim pe fondul unor crize majore ale celor două modele istorice hegemonice: universalismul francez și multiculturalismul de tip englez.

Uniunea Europeană a intervenit în cadrul acestui proces în anul 1990 prin adoptarea Convenției de la Dublin, care a fost pe parcursul timpului modificată de mai multe ori până a ajuns la forma actuală, a Regulamentului Dublin III din 2013. Însă aceste reglementări nu au nimic de-a face cu politica migraționistă. Aceasta se menține în plan birocratic în condițiile în care tinde să identifice care țară membră are competență în examinarea unei cereri de azil sau de recunoaștere a statului de refugiat în conformitate cu Convenția de la Geneva. Care este legătura dintre aceste regulamente și o politică migraționistă rămâne un mister. Aceasta din urmă implică ceva diferit: studii, cunoaștere profundă a evoluțiilor demografice din interiorul uniunii, analize ale fluxurilor migratorii interne (deoarece, în ultimii ani, s-a dovedit că și acest aspect are un rol important) și externe, o idee a ceea ce ar putea să devină întreaga Europă în domeniul social, cultural și demografic și, în fine, structuri și intervenții adecvate pe întreg teritoriul european menite să garanteze o cetățenie reală pentru toți rezidenții săi, fără nici un fel de deosebire.

Lipsa de pregătire a UE în fața fenomenelor migrației este și rezultatul absenței unei politici externe și a unei apărări comune. Destabilizarea unor spații întregi din Orientul Mijlociu și Africa din cauza politicii externe a SUA și a aliaților săi din NATO – de facto, UE le-a încredințat aceste politici – a produs efecte care au fost descărcate pe întreg teritoriul european (ultimele au apărut ca urmare a evenimentelor din Libia și Siria). A te ascunde în spatele distincției între solicitant de azil și migrant economic este o pură ipocrizie. Aceasta este utilă propagandei politice a guvernelor occidentale. Acordarea statutului de refugiați pentru sirienii care fug din calea războiului și a dictaturii lui Assad (în anumite state europene s-a făcut chiar mizerabila deosebire între cei din Alep, cărora le-a fost recunoscut statutul de refugiat, și cei din Damasc, cărora le-a fost negat acest statut) nu este valabilă, de exemplu, pentru yemeniți, care, la rândul lor, se confruntă cu un conflict feroce declanșat și susținut de Arabia Saudită (aliat fidel al democrațiilor occidentale); nu este valabil pentru kurzi, afgani, somalezi, irakieni, pentru toate populațiile care în ultimii ani s-au confruntat cu consecințele acestor intervenții (unii chiar s-au distrat, afirmând că au un caracter umanitar), care ar fi trebuit, conform propriilor susținători, să exporte democrația și să impună o nouă ordine mondială.

Aceasta este o schemă care ne aduce aminte de atitudinea statelor europene în fața emigrației care provenea din țările fostului Bloc comunist: atât timp cât a existat bipolarismul, a fost o atitudine binevoitoare, cu scopuri clar propagandistice, pentru ca imediat ce zidul Berlinului s-a prăbușit să se declanșeze o dură opoziție împotriva acestora, opoziție care s-a manifestat și prin promovarea unor prejudecăți cu caracter rasist. Acesta este un alt exemplu care ne confirmă cât este de ușor să folosești arma fricii față de așa-numita „invazie a străinilor” pentru scopuri care nu au nimic de-a face cu consistența reală a fenomenelor migratorii.

O folosire improprie se verifică și atunci când este alăturată sau, mai rău, se echivalează migrația cu terorismul de matrice islamică. Trebuie să fim foarte clari cu privire la acest aspect, pentru că orice confuzie poate genera efecte defavorabile și foarte periculoase din punct de vedere social – nu există nici un tip de legătură între cele două fenomene. Radicalizarea tinerilor europeni (deoarece aceștia pot fi copiii sau nepoții imigranților, nu îi atinge doar pe aceștia) este o situație care afectează întreaga societate europeană. Odată cu afirmarea neoliberalismului și a ideologiei pieței libere, s-au distrus formele de socializare construite în interiorul acelei experiențe istorice cunoscute sub numele de Stat social. Acesta, la nivel european, a reprezentat nu doar un sistem economico-politic, ci și un formidabil sistem de integrare socială, politică și culturală capabil de a implica la nivelul statului clasele sociale excluse de la procesul gestiunii puterii, incluzând chiar și imigranții care au provenit din spații aflate mult departe de realitățile europene.

Criza economică din ultimul deceniu împreună cu politicile obtuze, restrictive adoptate la nivel mondial au adus grave prejudicii condițiilor de viață ale claselor populare și a anumitor categorii ale clasei mijlocii, care au fost puse în fața situației de a nu mai putea beneficia de protecția anumitor programe ale statului bunăstării sociale care existau înainte.

Până la urmă, înrăutățirea nivelului de salarizare și dezintegrarea legăturilor sociale au avut drept consecință disoluția statului bunăstării sociale. În acest context, s-au dezvoltat situații în care o parte dintre curentele radicale au avut succes. Radicalismul islamic este doar haina în care s-a îmbrăcat disconfortul social și dorința de răzbunare a unor grupuri din ce în ce mai mari de marginalizați.

Un alt paradox al politicii în UE este că, în multe dintre statele membre, campaniile electorale se decid în funcție de tema emigrației. Această ultimă chestiune pare totuși secundară în fața cifrelor oficiale ce privesc imigrația oferite de UNHCR (361 678 de persoane). Vorbim de un număr care reprezintă un procent infim din totalul populației UE, care depășește 500 000 000 de locuitori. Desigur, asigurarea fondurilor financiare pentru a integra aceste persoane nu ar implica un efort mai mare în comparație cu acela de a plăti un fascist, cum este Recep Tayyip Erdoğan, și milițiile libiene pentru a opri fluxurile migratorii. Temele asupra cărora țările din uniune ar trebui să se aplece sunt altele: politicile ce privesc redistribuirea bogățiilor, raportul dintre capital și muncă, dreptul la educație și la sănătate, democrația economică, politicile ce privesc spațiul înconjurător și politicile ce privesc munca.

Evocarea spectrului imigrației, salvarea presupuselor „valori europene”, deplângerea pierderilor locurilor de muncă în favoarea străinilor, toate aceste frici ne fac să gândim că se lucrează la construirea unui țap ispășitor, așa cum s-a mai întâmplat și în regimurile dictatoriale ale secolului trecut, prin intermediul unui mecanism menit să ascundă furtul din partea capitalului și a marii finanțe a muncii, care s-a întâmplat în ultimii 30 de ani. Creșterea ritmului de muncă, exploatarea condițiilor de viață, exploatarea în general a fost un proces care s-a accentuat în ultimele trei decenii. În unele țări care au aderat recent la UE, din cauza poziției marginale în cadrul economiei mondiale pe care o dețin și a diviziunii internaționale a muncii, imediat ce partidele de dreapta au ajuns la putere, au refuzat să mai accepte pe propriul teritoriu realocarea automată a imigranților ce au debarcat pe plajele italiene, așa cum se decisese în anul 2015. Și în aceste cazuri, alegerile făcute împotriva imigranților par mai degrabă a ascunde măsurile politice antisociale pe care guvernele din aceste țări le pun la punct sub atenta supraveghere a Băncii Mondiale și a Fondului Monetar Internațional, ca și de către UE aflat sub conducere germană.

Închiderea frontierelor de către țările din centrul Europei împreună cu diminuarea fluxurilor provenite din Libia, ca urmare a acordurilor realizate de Italia cu mai mulți lorzi ai războiului din aceste zone de conflict, ar putea să conducă la schimbarea rutelor migrației către Marea Neagră și deci și față de România, țară care a rămas până acum în afara rutelor urmate de migranți către Europa.

Traducere de Sabin Drăgulin
Sursa foto:
Ziua veche

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe