Dilema postcolonialismului: azilant, refugiat sau imigrant

Florian Bichir Publicat la: 07-12-2017

Dezbaterea publică privind migranţii și refugiaţii care au ajuns în Europa a fost și este foarte emoţională. Este evident că ne confruntăm din ce în ce mai mult cu o paradigmă complet nouă pentru migraţia mondială: departe de a fi determinată doar de o criză umanitară specifică sau de o gestionare necorespunzătoare a frontierelor, valul recent este, probabil, doar o manifestare a unui fenomen mai amplu, care afectează Europa mai mult decât alte părţi ale lumii. Într-o oarecare măsură, chiar abordările UE în ceea ce privește dezvoltarea sau consolidarea stabilităţii s-au bazat pe presupunerea că oamenii care se recuperează din situaţii conflictuale ar rămâne în ţările și comunităţile lor. Așa cum arată Roderick Parkes, „Migraţia globală există și va rămâne: conectivitatea și demografia, insecuritatea și instabilitatea formează o ordine a lumii noi și rapid evolutive, iar aceste dinamici vor afecta Europa semnificativ, în condiţiile în care este considerată a fi atât un paradis sigur, cât și un loc în care un viitor mai bun poate fi materializat într-adevăr. Acest lucru, împreună cu nevoia incontestabilă a aportului unor generaţii mai tinere din cauza «deficienţei noastre demografice», este vestea bună. Vestea mai puţin bună este că încă lipsește o dezbatere de politică echilibrată cu privire la provocările și oportunităţile pe care acest fenomen le creează, începând cu implicaţiile mai extinse ale politicii externe”.

În ultimele două decenii, tot mai mulţi oameni au migrat. Populaţia globală a sărit de la cinci la șapte miliarde din 1990 încoace, dar doar o mică parte (3,3%) trăiește în afara ţării de origine. Această proporţie, de altfel, s-a schimbat abia începând cu anii ’60 (2,3% în 1965), în ciuda răspândirii masive a transportului transfrontalier. Într-adevăr, este remarcabil câţi oameni au rezistat noilor oportunităţi de mișcare – un testament al puterii promisiunii dezvoltării durabile. Din punct de vedere istoric, oamenii au ales o viaţă sedentară. În ceea ce privește migraţia, solicitanţii speră la un trai mai bun și prosper. Totuși, în aceste zile, oamenii nu se mișcă doar pentru că sunt obligaţi să facă acest lucru. Cetăţenii adoptă voluntar migraţia ca pe o strategie de viaţă, căutând oportunităţi în afara structurilor de stat. Acest lucru se întâmplă în ciuda eforturilor depuse de statele lor de origine pentru a oferi locuri de muncă și stabilitate. Ca atare, această clasă mică mobilă contestă însăși raţiunea dezvoltării statului și a dezvoltării naţionale – nu doar în ţările trimise, ci și în statele care-i primesc.

 

O chestiune juridică

Trebuie făcută o distincţie clară între refugiaţi și migranţi deoarece cei dintâi beneficiază de un statut special. În Convenţia de la Geneva din 1951 privind refugiaţii, termenul „refugiat” este atribuit persoanelor care sunt nevoite să își părăsească ţara de origine din cauza unor ameninţări care le pun viaţa în pericol, sunt persecutate din motive rasiale, religioase, pentru opinii politice sau apartenenţa la un anumit grup social. Dacă este îndeplinit unul dintre aceste criterii, refugiaţii pot cere azil politic într-un alt stat. Categoria refugiaţilor include și persoanele care pleacă din ţările de origine ca urmare a unor evenimente ce perturbă ordinea publică – revoluţii, războaie civile, războaie interstatale sau ocupaţie străină. „În ceea ce privește migranţii”, potrivit Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, „din această categorie fac parte persoanele ce hotărăsc să-și părăsească ţara de origine din cu totul alte motive decât refugiaţii – căutarea unui trai mai bun, reunirea cu familia etc.”. Spre deosebire de refugiaţi, migranţii se pot întoarce oricând doresc în ţara natală, dat fiind faptul că nu se confruntă cu ameninţări care să le pună viaţa în pericol. Această distincţie este foarte importantă deoarece, în cazul refugiaţilor, statele au datoria de a le oferi azil politic și anumite drepturi reglementate de Convenţia de la Geneva din 1951, pe când în cazul migranţilor nu putem spune același lucru. Așa cum arată Ileana Racheru, „migranţii nu pot beneficia de azil politic și nici de drepturile care vin la pachet cu acesta, prin urmare, pot fi expulzaţi imediat din ţările în care au intrat”. În primele zece luni ale anului 2015, au fost depistate mai mult de 1,2 milioane de treceri ilegale de frontieră la frontiera externă a UE, un nivel care nu a fost observat niciodată în Europa. Dovezile disponibile sugerează că migraţia ilegală persistă și în alte părţi ale lumii la niveluri înalte. Majoritatea migranţilor care utilizează aceste rute își pun viaţa în mâinile unor contrabandiști și traficanţi de persoane fără scrupule, care fac din acest lucru bani. „Combaterea acestor crime a devenit o prioritate majoră pentru factorii de decizie politică.” La această concluzie a ajuns Organizaţia pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, prin Migration Policy Debates. Europa se trezea!

Începând cu anul 2015, un număr tot mai mare de refugiaţi din Africa și Orientul Mijlociu au început să pătrundă în Europa, în special prin Bulgaria, Grecia, Italia, Franţa și Spania. Conform Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie, în 2015, aproximativ un milion de refugiaţi au ajuns în Europa (972 551 au venit pe mare traversând Marea Mediterană, iar 34 000 au trecut graniţa din Turcia în Bulgaria sau Grecia).

Așa cum arată Ileana Racheru: „Pentru a înțelege mai bine cauza acestei migrații trebuie să ne întoarcem în anul 2011, când au izbucnit o serie de proteste în state din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, cunoscute sub denumirea de „Primăvara Arabă”. Numeroase state din regiune au fost destabilizate, începând cu Tunisia, locul din care aveau să plece mii de tunisieni cu destinația Europa, reușind să ajungă pe insula italiană Lampedusa. Treptat, protestele din Libia și Siria s-au transformat în revoluții, iar mai apoi în războaie. Până în noiembrie 2011, în Turcia au sosit 19 000 de refugiați sirieni, Ankara fiind nevoită să cheltuiască peste 15 mil. $ pentru construirea și întreținerea a șase tabere de refugiați aflate la granița cu Siria. În urma izbucnirii sau prelungirii unor conflicte în state din Africa (Nigeria, Somalia, Sudan și Eritreea) și din Orientul Mijlociu (Afghanistan, Siria, Irak), sute de mii de persoane au decis să plece către zone mai sigure și prospere. Dintre cei aproximativ 1 000 000 de oameni ajunși pe continentul european în anul 2015, 50% sunt sirieni, 13% afghani, 4% nigerieni, 3% irakieni, 3% somalezi. Acestora li se adaugă pakistanezi, sudanezi și eritreeni.

Șerban F. Cioculescu susține că „«Primăvara arabă» este un fenomen complex, declanșat la cumpăna anilor 2010-2011 în mai multe state din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, ca o tentativă a unei părți a populațiilor de a schimba regimuri dictatoriale, corupte, uneori extrem de represive și de a aplica necesarele reforme politico-economice pe care dictatorii le-au împiedicat decenii la rând”.

„Dacă în Egipt și Tunisia, presiunea maselor și dezertarea unei părți a aparatului de stat în tabăra protestatarilor au condus la căderea pe cale pașnică a dictatorilor și organizarea de alegeri democratice (cu toate că statul egiptean a cunoscut ulterior o lovitură de stat militară contra președintelui ales în 2012), în schimb rezistența extremă a guvernelor față de cererile legitime ale maselor, violența sângeroasă contra civililor, aveau să conducă în Libia și apoi în Siria la războaie civile. Era vorba de două republici conduse de dictatori care se revendicau din ideologii pretins de stânga, reformiste și care se distanțaseră clar de mesajul islamist, aplicând chiar persecuții dure contra islamiștilor. Au trecut prin răzmerițe ce prevesteau război civil Yemen (care deja avusese parte de război civil în 1994) și Bahrein, evitând însă căderea în anarhie și haos, ultimul grație intervenției externe a monarhiei saudite. Se remarcă faptul că monarhiile tradiționale din Golf și MENA (Middle East and North Africa) au reușit să evite ca tulburările izbucnite să se transforme în război civil, cazurile clasice fiind Iordania și Maroc unde protestele stradale au fost gestionate constructiv, cu moderație. În schimb, republici fragile, aflate în tranziția către democrație, precum Irak și Liban se află aproape de reizbucnirea unor războaie civile”, susține Cioculescu.

Același autor, pe care îl vom cita, explică conflictul sirian: „Ce tip de război civil există în Siria și cu ce alte războaie civile am putea compara ce se întâmplă acum în această țară? Desigur, ne gândim la Bosnia anilor ’90, la Irakul din perioada 2003-2007, la Libia anului 2011. De ce nu și la războiul civil spaniol de acum peste 70 de ani ori la cel din Rusia anilor 1918-1922? Putem identifica așadar câteva elemente fundamentale ale acestui conflict:

  1. scindarea populației în pro-Assad și anti-Assad, sirienii „neutri” fiind tot mai rari – separația netă dintre „laici” și religioși;
  2. diviziuni în sânul opoziției, căreia îi lipsește un „centru” de comandă: multiple facțiuni independente, bazate pe identități locale sau pe distincția islamist/laic, ajung chiar să lupte între ele pentru teritorii și resurse;
  3. caracterul inter-confesional: sunniții insurgenți luptă să anuleze supremația politică a șiiților (din care cea mai mare parte sunt alawi-ii, iar luptele au un aspect „sectar”);
  4. nimeni nu are forța să se impună decisiv, conflictul se prelungește de pe un an pe altul deoarece de partea rebelilor nu au trecut destui soldați și oficiali ai guvernului, nici majoritatea absolută a populației;
  5. au avut loc deja masacre, epurări de tip sectar mai ales contra civililor și ele continuă neabătut;
  6. au intervenit și intervin state terțe (Iran, Turcia, Arabia Saudită, Qatar, Israel, Rusia etc.), dar și grupări de tip transnațional (Al Qaeda din Mesopotamia, alte grupări sunnite extremiste gen Frontul Al Nusra, precum și Hezbollahul șiit, miliții din Libia etc.);
  7. Israelul a stat multă vreme în expectativă, a lovit „chirurgical” deși probabil ar prefer o stabilizare în jurul lui Assad decât o victorie a rebelilor, asta dacă nu cumva va reuși să negocieze în secret cu aceștia un modus vivendi, lucru destul de implauzibil. Din punct de vedere „tehnic”, statul israelian e încă în stare de război cu Siria;
  8. se produce exportul de instabilitate către Liban, Irak, Iordania, state care au și ele grupuri sunnite, șiite (în diverse concentrații) și care sunt „penetrate” strategic de țări vecine mai puternice;
  9. există mari mase de refugiați sirieni în exterior (circa 2 milioane) și o parte din populație deplasată intern (4-5 milioane);
  10. se desfășoară pe teritoriul sirian un proxy war (război prin interpuși) între Iran și Arabia Saudită plus Qatar, dar Turcia și Rusia joacă și ele un rol major;
  11. intervenția umanitară după modelul libian este extrem de improbabilă deoarece Rusia și China se tem de schimbarea de regim, de precedentul creat în Libia, de pierderi economice și strategice.

 

Necesitate sau sinucidere?

Europa s-a aflat în anul 2015 sub un veritabil asediu al sutelor de mii de migranţi din Asia și Africa obligaţi să-și părăsească pământul natal (ţările de origine) din cauza războiului, a terorii și fărădelegii, a dictaturii, sărăciei și foamei. Fenomenul a avut și are încă dimensiuni nemaiîntâlnite după imensele valuri de refugiaţi provocate de al Doilea Război Mondial, iar prin rapiditate și forţă, geografie a originii și destinaţiei, mecanisme de declanșare și reguli de desfășurare, dar și prin majore diferenţe culturale între migranţi și populaţiile europene care i-au primit conturează un fenomen unic.

Așa cum arată cunoscutul demograf Vasile Gheţău, „Populaţia Uniunii Europene a ajuns la 508 milioane locuitori la începutul anului 2015. Creșterea din anul 2014 a fost de numai 1,3 milioane și a provenit în proporţie de aproape 90% din migraţie, creșterea naturală fiind de numai 161 000. Atât mărimea creșterii, cât și raportul dintre cele două componente relevă o realitate complexă pentru populaţia Uniunii și o privire asupra evoluţiilor naţionale din care rezultă cele două caracteristici duce la constatări subestimate ca dimensiune și consecinţe, iar plasarea lor în actualul context politic european îi amplifică complexitatea”.

 

Situaţia în România

Pe parcursul lui 2015 și începutul lui 2016, tot mai multe state membre UE și Schengen au introdus controale vamale la graniţă. Ungaria, Slovenia, Germania, Austria, Franţa, Belgia, Suedia, Norvegia și Danemarca au recurs la aceste măsuri pe perioade determinate. În unele cazuri, precum cele ale Ungariei, Bulgariei, Sloveniei și Austriei, autorităţile au decis construirea de garduri din sârmă ghimpată în zonele de graniţă tranzitate de refugiaţi. Ungaria a construit astfel de obstacole la graniţa cu Croaţia, Serbia, Slovenia, iar odată ce România a acceptat să primească între 2016-2017 aproximativ 6 200 de refugiaţi, premierul ungar, Viktor Orban, a anunţat construirea unui gard de sârmă ghimpată pe întreaga frontieră cu România. Deocamdată, în România a fost înregistrat un număr redus de imigranţi și solicitanţi de azil, spre deosebire de celelalte ţări din Blocul central-estic, afectate de criza refugiaţilor: din 1991 până în 2013, în ţară s-au înregistrat doar 25 100 cereri de azil (aproximativ 5 200 au fost aprobate), iar în anul crizei, 2015, România a primit 1 266 de cereri. În ceea ce privește refuzul statului român de a primi cota impusă de UE, președintele Klaus Iohannis a adus în discuţie, într-o conferinţă de presă, integrarea imigranţilor în societate, capitol la care statul „mai are de învăţat”, dar nu și aspectele logistice: „Noi, dacă primim imigranţi, nu-i primim în regim de hotel, ca să stea peste iarnă și pe urmă să mai vedem. Noi, dacă îi primim, ni-i asumăm. Acești oameni trebuie școlarizaţi, trebuie să înveţe limba română, copiii trebuie să meargă la școală și să înveţe în limba română. Ei trebuie să fie integraţi în societate. (...) Asta înseamnă primirea imigranţilor. Partea cu cazarea este doar un prim detaliu, mai degrabă logistic, și cel mai ușor de rezolvat, însă, din păcate, nu despre asta este vorba, ci despre integrarea lor în societate”. Concluzia noastră ar fi: problema este încă departe de a fi rezolvată, dar și percepută!

Sursa foto: www.HTO.tv

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe