Realinieri şi retrageri: note asupra crizei europene

Cosmin Cercel Publicat la: 07-12-2017

De vreo doi ani, deja, pare că timpul nu mai are răbdare. Nici cu noi, și cu atât mai puțin cu aranjamentele juridico-politice ale Bătrânului Continent. Precipitarea evenimentelor de la ultimele lupte, pe frontul datoriilor suverane din vara lui 2015, la criza refugiaților, la tragedia de la Colectiv, la atentatele de la Paris, Bruxelles, și Germania, la Brexit și alegerile din SUA, derivele autoritare din Polonia, Ungaria sau Turcia, convulsiile independenței catalane punctează o panoplie disparată de simptome ale unei accelerări a istoriei pe care cu greu o puteam bănui în cea mai bună dintre lumile posibile promise de consensul de la finele Războiului Rece. Trăim o criză în care semnele unei noi ordini sunt încă greu de înțeles. Dar o asemenea ruptură cu trecutul nu prezintă nici marca unei schimbări revoluționare, nici o direcție precisă. Prezentul e dezarticulat, coordonatele par să fie în continuă mișcare și falii tectonice par să se ridice între promisiunile ideologice ale ordoliberalismului dublat de democrație liberală și realitatea frustă a unui neoliberalism tot mai deschis la o colaborare cu autoritarismele de diferite culori și rădăcini ideologice.

Ceea ce pare important, mai mult ca niciodată, e nu doar să nu ne pierdem capul în fața vârtejului de știri și evenimente, ci să fim capabili să discernem ce se întâmplă în jurul nostru. Altfel spus, să înțelegem pe ce lume trăim și care sunt coordonatele în care ne mișcăm. Ceva din vertijul acesta, mai ales pentru noi, cei din Estul continentului, vine dintr-o țesătură de speranțe, iluzii, presupoziții și neînțelegeri ale poziției istorice pe care o ocupăm, din mișcarea aiuritoare de schimbări în care suntem reduși la rolul de spectatori. În cele ce urmează, o să încerc să fac un inventar al celor mai presante neînțelegeri. Ideea este aceea de a puncta nodurile istorice intelectuale și materiale ale unui prezent tot mai încâlcit.

 

Scurtă istorie a „sfârșitului istoriei”

De ceva vreme, înainte de tulburările prezentului, circula în sfera științelor sociale, sub forma unui mit, un soi de înțelepciune necontestată: în societățile contemporane, diviziunile între stânga și dreapta sunt în mare irelevante. Antagonismul de clasă care le-a susținut istoric și pe care s-au construit a fost depășit de miracolul welfare state și de articularea lui la realitățile pieței libere. Evident, accentul cădea din ce în ce mai mult pe virtuțile redemptive și epistemice ale pieței. Dacă piața este ultima realitate, spațiul în care putem testa nu doar validitatea teoriilor despre societate, ci chiar propriile abilități și limite ca indivizi, mai exact ca actori economici dotați atât cu emoții, dar mai ales raționali, politica și mai ales diviziunile stânga-dreapta sunt lipsite de temei. De ce s-ar mai opune cineva raționalității inerente a pieței ? De ce ar mai încerca cineva să distrugă mecanismele naturale ale economiei ? Cine nu vrea să trăiască în adevărul pe care îl susține și construiește piața ? Și așa mai departe. Este ceea ce putem numi ipoteză neoliberală. Armătura sa ideologică își găsește expresia cea mai clară în apologia „sfârșitului istoriei”, care nu se oprea din a ne anunța în decadele trecute o versiune reloaded a statului hegelian. De data asta, el va lua forma unei guvernanțe globale, organizate și susținute de triada drepturi ale omului, piață liberă și stat de drept.

Să o spunem din capul locului, oricât de optimistă era această promisiune, ea purta din start o încărcătură istorică cel puțin problematică. În spatele noii păci mondiale se ascundeau atât urmele politicii coloniale pe care Vestul și Nordul o voiau uitată și ștearsă din propria istorie, cât și istoria mai recentă a secolului XX. Dincolo de garanțiile realității juridice a Convenției Europene a Drepturilor Omului se aflau memoria și istoria practicilor legii marțiale din Irlanda de Nord, Algeria sau Italia. Alături de ele, puteam găsi la fel de ușor nu doar mult deplânsa experiență a autoritarismului stalinist din Est, ci și uitatele dictaturi din Sudul continentului, fie că e vorba de Spania lui Franco, Portugalia lui Salazar sau Regimul coloneilor din Grecia. Tensiunea pe care inerția instituțională din aparatele represive ale statelor o întreținea cu valorile de altfel generoase ale Convenției era pe cât de cunoscută și documentată – mărturie stau deciziile Curții de la Strasbourg în cazuri de tortură și tratamente inumane – pe atât de îndepărtată de spațiul public.  

Anii de plumb, compromisul istoric, dacă e să ne gândim la Italia; sfârșitul conflictului din Irlanda de Nord, dacă vorbim de Marea Britanie; și, evident, căderea Zidului Berlinului se produceau într-un spațiu și într-un timp în care, prinși de vântul schimbării, europenii visau să utilizeze din nou forțele pieței fără să gândească până la ce punct jocurile erau deja făcute. Odată cu mult lăudata cădere a comunismului, o nouă lume minunată se deschidea atât aventurierilor determinați să pescuiască în ape tulburi, cât mai ales vechiului capital, gata să își extindă sfera exploatării dincolo și dincoace de barierele Cortinei de fier. The sky was the limit. Dar să nu anticipăm. Până a ne opri asupra modului în care piața însăși era pornită pe un drum diferit față de epoca Trente Glorieuses, merită să stăruim asupra modului în care miracolul drepturilor omului era doar o excepție juridică redusă la practica unui număr limitat de state din Vestul Europei, pe care cu greu le putem număra pe degetele unei mâini, în vreme ce la nivel global era cel mult o declarație de intenție a marilor puteri, cu o valoare normativă discutabilă. Lupta neterminată pentru egalitate și nondiscriminare din SUA – altfel, farul călăuzitor și încarnarea democrației consolidate celebrate de politologii tranziției – e ea însăși indicativă în acest sens. Dictaturile de dreapta din Chile și Argentina, precum și regimul Apartheid din Africa de Sud nu vin decât să completeze imaginea ascunsă în spatele consensului neoliberal ce se înfățișa ca un sfârșit al istoriei. Și pentru că un asemenea consens își prezenta propria structură – libertate a pieței înțeleasă ca o condiție pentru libertățile politice – ca orizont ultim al raționalității politice, să ne oprim o clipă asupra emergenței sale. Dacă Europa de Vest era excepția în materie de relativ respect al drepturilor omului, aceasta mergea mână în mână cu o relativă prezență a statului social ce presupunea, în mare, acces la protecție socială, servicii medicale și educație pentru pături tot mai largi ale populației. Toate erau construite pe un echilibru relativ, susținut de unul sau mai multe compromisuri mai mult sau mai puțin istorice ale capitalului cu proletariatele naționale. Revanșa neoconservatoare ce deschidea deceniul al nouălea era în schimb hotărâtă să rupă cătușele și zăgazurile reglementărilor statale și să dea la o parte presiunea sindicală. Armata de rezervă a capitalului, strânsă din fostele colonii și din regimurile dictatoriale (cândva echivalentul est-europenilor din Vest erau portughezii) – altfel spus, forță de muncă ieftină, angajată în condiții de cvasilegalitate – venea să sape mai departe echilibrul fragil al aranjamentelor sociale postbelice. Căderea regimurilor din Est era finalul apoteotic. Nu doar noi piețe se deschideau, dar însăși ideea de a imagina o lume în afara dominației capitaliste putea fi ștearsă și trimisă în muzeul de antichități al istoriei, dacă nu chiar condamnată (în realitate, în lipsă) prin procese de rescriere a istoriei și reforme constituționale. Drumul era deschis pentru ca desanturi de politologi și constituționaliști să creioneze noua armătură statală după modele deja încercate.

 

Retrageri: stânga, dreapta și înapoi

Istoria europeană a ultimilor 25 de ani este tocmai drumul către ruperea barierelor statului social, încercarea limitelor eșafodajului constituțional și ale democrației procedurale. Europa spre care ne îndreptăm și pe care acum o deplângem era nu atât asaltată de inamici exteriori, cât de însăși inabilitatea de a se opune acestor mișcări telurice care afectează însăși posibilitatea de articulare politică a unor rupturi din țesătura socială. Desigur, deplângem cu toții atât valurile de xenofobie ridicate de în urma crizei refugiaților, regresia politică numită Brexit, revenirea statului-națiune în prim-plan, ultranaționalismele revanșarde, sexismul, rasismul și așa mai departe. Dar unde s-au aflat apărătorii ordinii liberale atunci când acțiuni militare au fost întreprinse în deplină ignorare a dreptului internațional, când spații de nonlegalitate au fost create în interiorul statelor în scopul torturii, când răspunsul la criza financiară creată de avangarda neoliberală a fost austeritatea, când costul social, să o spunem deschis, al iraționalității sistemului a fost suportat de cei mai vulnerabili?

Dacă de-a lungul acestui interregnum post-1989 spectrul politic a fost divizat între un partid așa-zis de stânga (de la socialiștii francezi la PASOK în Grecia) și un partid de dreapta (de la creștin-democrații germani la popularii spanioli), cu un partid mai la dreapta, de cele mai multe ori nefrecventabil, dar ancorat în spațiul public (Frontul Național e probabil expresia cea mai clară), noua paradigmă ne aduce un element inedit. Înainte de toate, dispariția unor partide care încă din anii ’70 au uzurpat atât emblema, cât și locul stângii în spectrul politic. Tributare celei de-a treia căi, așa-zisa Nouă Stângă se retrăsese într-o mimică pur formală a social democrației, atunci când nu s-a înscris direct în a face munca dreptei procapital. Dispariția ei nu e cea a unui centru și nici o retragere a stângii, cât poate fi o deschidere pentru o stângă autentică și anume a unei mișcări politice apte să articuleze cererile noului tip de proletariat al societății contemporane, capabilă să-l identifice, numească și să-l organizeze.

Așa-zisele forme de extremă stânga, fie că ne gândim la Syriza (în acest caz atributul extrem e total impropriu), fie la Podemos (în care caz nici măcar cel de stânga nu stă prea bine), au fost încercări de coagulare a unor forțe altfel disparate, ce au tins să propună o alternativă întrucâtva progresistă austerității neoliberale. Dar să nu ne iluzionăm. Cu câteva excepții marginale, stânga nu reușește să se ridice la înălțimea sarcinii pe care istoria i-a aruncat-o înainte. Noile încercări – venind de data asta din centrele Vechii Europe – The New New Labour, transfigurat de Corbyn, și La France Insoumise, condusă de Mélenchon, rămân mișcări înscrise în logica statului-națiune, ce continuă să imagineze subiectivitatea politică qua apartenență la stat. Strategia luptei suveraniste, prezentă mai ales în discursul francez, e pe cât de perdantă, pe atât de confuză. Premisa că, în lupta cu forțele corozive ale capitalului, întoarcerea la frontierele statului ar fi capabilă să pună capăt exploatării sau cel puțin să limiteze efectele distructive ale neoliberalismului nu face decât să țină tonul dreptei tot mai radicale. Cu ce avem de-a face e un retur al unui romantism politic dublat de o viziune retrogradă: proletarii noștri, apoi mai vedem.

În schimb, dacă ultimii ani au reușit să aducă ceva nou în spectrul politic, este tocmai venirea în prim-plan a unei drepte reacționare și revanșarde, tot mai ancorată în rândurile electoratului tradițional de stânga și ale micii burghezii înspăimântate de declasare. Ceea ce ea pune înainte este tocmai ruptura cu armătura liberală a neoliberalismului, și anume drepturile omului și statul de drept. Asaltul din ultimul an este apreciabil, iar strategia e pe cât de paneuropeană, pe atât de transparentă: sfârșitul liberei circulații, reîntoarcerea la legea gliei și sângelui, militarism, control asupra corpului și întărirea puterii executive. Toate acestea susținute de o punere în scenă mai mult sau mai puțin convingătoare a reîntoarcerii poporului suveran, subiectul politic spectral al liberalismului. Că o asemenea punere în scenă e doar o butaforie, ar trebui să fie clar dintr-o simplă analiză sociologică a profilului liderilor acestor mișcări, fie că e vorba de Trump, Farage, Johnson, Kaczynski, Orban. Ejusdem farinae. Elitele care stârnesc revolta antielitistă sunt ceea ce sunt – o piesă în jocul politicii spectaculare.

Problema însă e cumva mult mai profundă și trece poate și de realul economic care o susține. Într-adevăr, nu întâmplarea face ca ținta atacurilor suveraniste de dreapta să fie însăși Europa, cândva aliatul neoliberal prin excelență. Dar rămășițele liberale însele, ideea unor valori care să fie înscrise în formă juridică sunt acum problematice. Piețele cer de data asta să fie eliberate din cătușele dreptului. Își cer tocmai dreptul de a fi recunoscute ca o forță dincolo de lege. Căci oamenii întreprinzători se pare că au înțeles cum capitalul are întotdeauna nevoie de o limită pe care să o transgreseze, după cum are nevoie de forță de muncă ieftină și mai ales lipsită de drepturi. Noi frontiere i-ar oferi exact asta, după cum i-ar oferi legarea de glie.

Că noile realinieri ne aruncă înaintea unei uniuni altfel posibile doar în fantasmele istoriografice liberale, și anume cea dintre roșu și brun, ar trebui să ne dea de gândit. Nu pentru a ne întări încrederea în realitatea acestei fantasme, ci tocmai pentru a putea înțelege nivelul profund al regresiei pe care ultimele decade au adus-o în spectrul politic.

Sursa foto: InfoMondo

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe