Societatea de piață, democrația și criza Europei

Cornel Ban Publicat la: 07-12-2017

Capitalismul este un fenomen socioeconomic plural, care se manifestă predominant în varietăți instituționale localizate. Una este capitalismul scandinav, descris ca „socialism” în anumite zone analfabete politic ale intelighenției românești, și alta este cel (neo)liberal din SUA sau Țările Baltice. Motivul este că societățile au dinamica și conjuncturile lor istorice proprii, care generează astfel o diversitate pe care o înțelegem mai bine dacă ne gândim la tensiunea dintre piață și democrație.

Ca politolog specializat în economie politică internațională, vin dintr-o perspectivă critică față de capitalism. Momentul meu formator a fost lectura lui Karl Polanyi, un gânditor de școală budapestană și vieneză legat de Transilvania prin originile familiei și doctoratul său dat la Cluj pe vremea Imperiului. Polanyi a fost un social democrat radical, care a făcut carieră universitară în America, după ce a fost fugărit de fasciști dintr-o Vienă în care fusese un fel de director de opinie mai mult de un deceniu, în anii ’20.

Teza lui Polanyi, susținută în Marea Transformare, carte tradusă în română de Editura Tact din Cluj, este că transformarea statului modern din modest paznic de noapte al ordinii capitaliste în participant activ atât la expansiunea pieței, cât și la medierea conflictului dintre tendințele autodistrugătoare ale integrismului de piață și rezistența socială pe care acesta tinde să o provoace este consecința principală a dramelor istorice ale secolelor al XIX-lea și XX. Rezultatul funcției de mediere nu este neapărat un scenariu politic emancipator, conturat pe culoarul ideologic al stângii, cum adesea se înșală stângiștii. Căci rezistența socială poate articula proiecte colectiviste de natură pur conservatoare, fascistă (sau mafiotă, putem adăuga), religioasă, nombrilist‑localistă, în funcție de ce idei și actori sociali organizează rezistența socială (sau „contramișcarea”, cum îi zice Polanyi). Palimpsestul zilei este și mai interesant: retorica trumpistă generică anunță protecția majorității autohtonilor de globalizare, migranți și asistați, în timp ce acțiunea este consolidarea oligarhiei economice și a sistemelor de pedepsire socială combinată cu mișcări de protecție identitară care nu costă prea mulți bani.

De ce nu câștigă stânga de pe urma crizei sociale și ambientale în care ne găsim? Până acum, a fost relativ facil să argumentăm că partidele de centru-stânga nu aveau cum să câștige din mânia socială postcriză întrucât ele însele fuseseră arhitecte ale revoluției neoliberale cu față umană în anii ’90 și 2000. De ce nu au câștigat însă partidele de la stânga social-democrației – blocul roșu-verde, de pildă – momentul politic pe care îl trăim acum, generând revirimentul stângii doar în anumite părți ale Europei mediteraneene, Portugalia fiind singurul exemplu de succes electoral și de guvernare clar, sub coaliția dintre social-democrați și cei de la stânga lor. În rest, replierea este identitară, de dreapta iliberală politic, pe un fundal în care nativismul se aprinde ca o văpaie în cele mai (aparent) liniștite electorate europene (Scandinavia, Cehia, Anglia). Zic dreapta iliberală politic pentru că în multe contexte (Austria, Ungaria, Anglia) nativismul politic vine cu agende tot mai probusiness și cu o apropiere tot mai mare de mediile de afaceri.

Nu trebuie să fim prea surprinși. Dincolo de exhibiționism ideologic tactic, cei care instrumentează populismul de dreapta tind să se îndrepte spre coabitare cu neoliberalismul. Unii așteaptă să o facă în coalițiile de guvernare, alții deja din opoziție. Căci ceea ce se uită adesea este că neoliberalismul, o serie destul de coerentă de teorii economice și politice de la alegerea publică (public choice) la noua sinteză neoclasică, se armonizează ușor cu idei aparent adverse liberalismului, mai ales a celui politic. Căci nu numai corifeii Școlii Austriece au fost pe față ostili democrației reprezentative, dar mai tot ce înseamnă teorii despre ciclurile electorale în economie este destul de explicit antidemocratic pe motive de eficiență. Citiți un pic de Alberto Alesina să vedeți la ce mă refer.

Așa cum arăta Kurt Weyland, America Latină a fost în anii ’90 la mâna populismului neoliberal. Există neoliberalism islamist, feminism neoliberal, iar iluziile legate de salvarea Planetei prin transformarea dreptului de a polua în instrumente financiare ține de ecologismul neoliberal. Dar poate cel mai important lucru ce trebuie reținut este tensiunea între neoliberalism și liberalismul politic, libertatea individuală neavând nici un sens când muncești 100 de ore pe săptămână în America urbană, de pildă, fără asigurare de sănătate, fiind la o boală distanță de falimentul personal.

Cazul românesc este și el fascinant, tradiția anilor ’90 fiind aceea a convertirii cererilor pentru protecție față de dislocările produse de piață (formulate de contramișcările muncitorești terifiate de șomaj, pauperizare galopantă și colaps al serviciilor publice) în agende politice nu foarte emancipatoare, mergând de la naționalism etnic (și, mai nou, paranoia față de refugiați) la ultraconservatorism (CpF) și cultivarea de relații sociale neopatrimoniale (corupția). Ceea ce însă mă irită cel mai mult în cazul românesc nu este slaba bază politică a criticii de stânga, ci raritatea unei interpretări social‑liberale a tezei încastrării pieței în societate, care este proprie lui Polanyi. Social-liberalii argumentează că deoarece piețele sunt sociale, pentru a le face să funcționeze mai eficient și cu nivelul minim de echitate care este fezabil politic, una dintre sarcinile politicului este de a crea reguli, bugete și instituții care nu doar să facă piețele să funcționeze așa cum ar trebui și să demonteze tendințele monopoliste, dar și să modifice tendințele (auto‑)distructive ale piețelor, îndeosebi tendința lor de a pauperiza populația cu ceva cheag și de a-i supune pe cei deja pauperi la sisteme punitive de inserție în piața muncii – de genul tăierii ajutoarelor sociale, accesului fictiv la servicii medicale publice, locuire insalubră etc. Că toate acestea sunt considerate a fi o formă de „socialism” (adică, practic, Gulag, Stalin etc.) este de toată jena.

În forma ei pură, tensiunea dintre societatea de piață și democrație se manifestă în fascism, un termen înțeles de Polanyi ca însemnând „o reformare a economiei de piață realizată cu prețul extirpării tuturor instituțiilor democratice atât în domeniul industrial, cât și în cel politic. Sistemul economic, care era în pericol de dezmembrare, avea să fie revitalizat”, ne spune el. Din fericire, azi nu am ajuns la punctul în care fascismul hard descris de Polanyi să aibă șanse de putere politică reală, în parte pentru că pe ici pe colo atât statele, cât și instituțiile UE au intervenit pentru a opri cele mai distructive tendințe (gândiți-vă la rolul BCE în priponirea actualului sistem financiar european). Dar fenomenele politice postdemocratice abundă și nu pot fi puse în ograda leninismului. Ele sunt fără excepție diverși hibrizi mai soft, mai hipsterești chiar (la Viena îi puteți vedea peste tot), formați pe altoiul dreptei, de la cea paleoconservatoare la cea criptofascistă. Faptul că Marea Recesiune a accelerat ritmul în care instituțiile democratice de la locul de muncă (sindicate) și din sfera publică (parlamente) au fost slăbite (cât mai contează parlamentul unei țări debitoare, aflate în incapacitate de plată?) în timp ce relațiile dintre piață și societate merg într‑o direcție care revitalizează multe dintre fundamentele ordinii economice liberale de secol al XIX-lea – obiectul criticii polanyiene – ar trebui să fie un motiv de panică politică și civică, indiferent de culoarea politică pe care o avem.

Sursa foto: Alchetron

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe