Stânga-dreapta – un clivaj peren (nu doar politic)

Radu Carp Publicat la: 07-12-2017

Alegerile din Europa din ultima vreme au relevat eșecul partidelor de stânga, ascensiunea partidelor populiste și a liderilor populiști, antisistem. Înseamnă aceasta sfârșitul clivajului tradițional stânga-dreapta? Pentru a răspunde la această întrebare, ar fi util de văzut felul în care știința politică s-a raportat la această dihotomie. Norberto Bobbio a publicat Dreapta și stânga în 1994, cu puțin timp înainte de alegerile din acel an din Italia, care aveau să marcheze apariția unei noi mișcări politice, Forza Italia. Atunci când interpreții acestui fenomen prevesteau dispariția stângii și dreptei, Bobbio formula argumente în favoarea păstrării acestei distincții. Contrapunerea stângii și dreptei reprezintă pentru Bobbio un caz de gândire dualistă, cu motivații psihologice, sociologice, istorice și chiar biologice. Mai mult, există dualități în care cei doi termeni sunt nu doar antagonici, ci și complementari. Universul poate fi interpretat ca o sumă de entități discordante, care se îndepărtează constant sau ca o sumă de entități convergente, care sfârșesc prin a se combina pentru a da naștere unei entități superioare. Carlo Galli, într-o carte publicată în 2010, Perché ancora destra e sinistra, merge în aceeași direcție: dreapta și stânga au o semnificație bazată pe valori (egalitate vs inegalitate), politică, temporală (conservare vs progres). Galli mai face o observație pertinentă, anume că întotdeauna stânga și dreapta au fost contestate ca fiind scheme de interpretare valide pentru realitatea politică.

Un clivaj actual care nu avea o componentă politică inițial, dar care avea să o capete ulterior este cel între suveranitate și globalizare. În 1998, John Gray atrăgea deja atenția în False dawn. The delusions of global capitalism că acest clivaj a început să apară în societățile aflate în afara Occidentului, dar care s-au lăsat purtate de valul globalizării pentru a intra în modernitate. Gray considera la acea vreme că oricând este posibilă apariția acestui clivaj și în societățile occidentale, pe măsură ce acestea se vor confrunta cu globalizarea pe care au impus-o în exterior. Globalizarea a importat în Europa criza economică începând cu 2008. Acest import a făcut ca separarea suveranitate-globalizare să ducă la întărirea partidelor care susțin clivajul respectiv sau la apariția unor astfel de partide acolo unde nu existau. Islanda a fost țara în care efectele crizei economice globale s-au făcut puternic simțite încă de la început. Criza economică a dus la destructurarea spectrului politic. Alegerile recente din 2017, în care un partid de centru-dreapta câștigă cele mai multe voturi, dar nu poate forma o majoritate, iar spectrul politic este extrem de fragmentat, reprezintă un exemplu clar al faptului că noul clivaj suveranitate-globalizare a produs efecte de durată.

Pe baza acestei scindări, Frontul Național s-a întărit în Franța, la fel FPÖ în Austria, a apărut Mișcarea 5 stele în Italia; AfD, în Germania; Syriza, în Grecia; Podemos, în Spania, iar partidele tradiționale de stânga (Slovacia) sau centru-dreapta (Ungaria) au devenit populiste. Tocmai când acest clivaj nu mai putea susține reflecția sa în politică, a apărut criza refugiaților în 2015. Această criză reprezintă de fapt efectul globalizării, iar din acest motiv reacțiile suveraniste nu au întârziat să apară. Partidele de stânga și dreapta tradiționale nu erau pregătite pentru aceste două șocuri succesive într-un interval redus de timp. Au încercat să se adapteze, dar, în unele cazuri, a fost prea târziu. Partidele populiste s-au identificat cu dimensiunea suveranistă a acestui clivaj și au produs politici publice în acest sens, punându-le chiar în aplicare odată ajunse la guvernare.

De fapt, aceste partide populiste nu sunt partide fără ideologie, ci sunt apropiate de stânga sau de dreapta. În urmă cu câțiva ani, se vorbea doar despre partide right-wing populism (populiste de dreapta). Astăzi, după ascensiunea Syriza și Podemos, vorbim și de left-wing populism (populiste de stânga). Populismul este, potrivit definiției lui Cas Mudde și Cristóbal Rovira Kaltwasser, o thin-centered ideology, o ideologie slabă, care împrumută concepte de la stânga și dreapta, dar le oferă o altă semnificație. Cum putem vorbi despre sfârșitul distincției dreapta-stânga dacă principalele concepte pe care se bazează acestea au intrat în vocabularul populiștilor?

Treptat, partidele care îmbrățișează ideologii tradiționale se vor adapta clivajului suveranitate-globalizare sau vor dispărea. În Austria, partidul conservator ÖVP a preluat tema migrației, astfel încât partidul populist de dreapta FPÖ a fost lipsit de principalul său atu. La fel s-a întâmplat în Ungaria, unde Fidesz a accentuat aceeași temă pentru a nu fi acaparată de Jobbik. În Franța, Nicolas Sarkozy a încercat aceeași strategie în fața Frontului Național, fără a fi însă urmat de alți lideri ai republicanilor. La fel procedează Jean-Luc Mélenchon, care dorește să transforme La France insoumise dintr-un partid de extremă stânga într-o mișcare populistă de stânga. Partidele tradiționale de stânga au refuzat să preia teme resuscitate de partidele nou-apărute populiste de stânga și au pierdut din influență. În Grecia, socialiștii au cedat în fața Syriza, la fel s-a întâmplat în Spania, în fața Podemos. În alte țări, votanții stângii au migrat la partidele populiste, la cele antisistem sau la cele ecologiste. Dreapta pare a fi mai bine adaptată noii scindări. Pentru moment. Atunci când migrația va genera probleme sociale care nu pot fi rezolvate de partidele populiste de dreapta, partidele tradiționale de stânga vor recâștiga teren.

Clivajul suveranitate-globalizare va fi absorbit de cel între stânga și dreapta. Nu se poate anticipa deocamdată în cât timp. Pentru partidele tradiționale de centru-dreapta sau de stânga, este o chestiune de supraviețuire. Inamicul lor comun este reprezentat de partidele antisistem (de tip En Marche!) care neagă radical orice opoziție între dreapta și stânga. Experimentul Forza Italia ne-a arătat că aceste partide sunt mai mult vehicule pentru lideri precum Silvio Berlusconi. La fel se va întâmpla probabil cu partidul ANO al oligarhului Andrej Babiš: când acesta nu va mai avea nevoie de un vehicul electoral, partidul se va îndrepta înspre stânga și dreapta în egală măsură (este și opinia lui Paul Lendvai, într-un articol recent din Der Standard). Experimentul USR arată deasemenea că tensiunile dreapta-stânga sfârșesc prin a ieși la suprafață.

Într-un articol publicat recent în The Guardian, intitulat „Europe’s centre-right is on the wrong track with «good populism»”, politologul olandez Cas Mudde consideră că partidele de stânga au greșit atunci când au început să experimenteze neoliberalismul prin încercări de tipul third way în cazul laburiștilor britanici. Aceeași eroare o fac astăzi partidele de centru-dreapta încercând să preia retorica populistă împotriva migrației (cazul Olandei și al Austriei, ambele la alegerile parlamentare din 2017, Rutte și Kurz aplicând rețete similare în fața partidelor conduse de Wilders, respectiv Strache). Este prematur a afirma dacă Mudde are sau nu dreptate. Partidele de centru-dreapta sau de stânga sunt divizate în privința provocărilor populismului, alegerea fiind între preluarea temelor populiste sau respingerea lor radicală.

Indiferent ce cale vor urma aceste partide, clivajul dreapta-stânga va supraviețui, fie și doar în forma nonpolitică despre care scria Norberto Bobbio. Această forma mentis se va putea, eventual, transforma din nou, într-un viitor greu de prevăzut, într-un clivaj politic. Realitatea politică va fi întotdeauna cu un pas înaintea teoriilor politice, dar acestea rămân instrumente utile, care ne ajută să facem alegeri raționale sau să înțelegem opțiunile altora.

Sursă foto: Alchetron

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe