Uniunea Europeană și alchimia centenarului rusesc

Rareș Bogdan Publicat la: 07-12-2017

Politicienii români vor sărbători Centenarul cu un șut în fund din partea societății civile, cu ultima brumă de rușine despre care au auzit de la părinți. Până atunci, aruncăm o privire la Centenarul care n-a ezitat nici un moment să-și trâmbițeze fie victoria, fie vecinătatea ei, fie statutul de victimă a imperialismului euroatlantic: cel rusesc. În 7 noiembrie 2017, data aniversării Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, Rusia se înscrie în categoria atât de bine sintetizată de Baudelaire: „cea mai izbutită viclenie a Diavolului este să vă încredințeze că nu există”.

Zilele trecute, omenirea a asistat la o rezolvare parțială a unei probleme a lui Vladimir Putin – cum să condamne ororile comunismului fără să-și antagonizeze o bună bucată din țară? Cum să-l încredințeze pe Stalin oprobriului public atâta vreme cât Kremlinul recurge și acum la varianta soft a practicilor sale? Așa că a ales să inaugureze un monument dedicat victimelor represiunii politice: Zidul Tristeții. Pentru exegeții plătiți de el, a fost un pas firesc, după ce l-a caracterizat pe Stalin ca fiind „un lider capabil”. Este drept, tot Putin se plângea, în ianuarie, de „excesiva demonizare” a dictatorului. Însă inaugurarea monumentului închinat victimelor lui Stalin cu câteva zile înainte de data de 7 noiembrie sugerează naivilor că a luat distanță de Revoluția bolșevică.

Federația Rusă s-a rafinat sau, dacă vreți, s-a inspirat din înțelepciunea marelui său rival/aliat discret, în funcție de conjunctură, Germania: întărâtă-i, drace! Chiar dacă Putin nu scoate toată armata la defilare de 7 noiembrie, căci nu poate spune într-o singură frază dacă gulagul a fost bun sau rău, efectul său asupra europenilor și americanilor este de necontestat și în creștere. A ales să zboare sub radar. Concomitent cu alimentarea/finanțarea mișcărilor de contestare a eurosistemului sau de încurajare a rescrierii unor granițe dând apă la moară unor secesioniști mai mititei sau mai ancorați în realități (de Ev Mediu), marele lui câștig este că induce senzația că este peste tot.

Fără îndoială că agenții săi (de influență sau cu carte de muncă) sunt la dispoziția strategiei de securitate a Federației Ruse, însă utilizează în mare parte sentimente. Populațiile află mereu o informație – „este mâna rușilor” – și aceasta devine adevăr prin repetiție, nu prin demonstrație. Ceea ce nu înseamnă că este o informație falsă. Dar cu cât este UE mai divizată, cu atât mai mult nu se va osteni să demonstreze contrariul. Unii nici nu au interesul. Cu cât există mai multe situații explozive sau posibile crize de care liderii europeni trebuie să se ocupe, cu atât mai eficientă este propaganda rusească despre artificialitatea unei structuri ce nivelează națiuni, aspirații și interese.

Fără îndoială că nu tot ce se abate de la azimutul bruxellez s-a născut în laboratoarele rusești, deoarece conștiințele evoluează în funcție de stimuli sau tocmai ca urmare a absenței lor. Se poate vedea în reconfigurarea liniilor de demarcație între stânga și dreapta atât bețe prin gard de la Moscova, cât și simptome ale regândirii eurosistemului, necesitatea reformării lui din cauza falimentului mecanismelor. Dacă motorul UE ar funcționa doar cu input de ulei, nu și de gândire, lucrurile ar fi mai simple. Dar nu sunt. La bilanțul contabilicesc al guvernelor au acces și cetățenii. Prin urmare, mișcări populare/naționale/reformatoare ca în Franța lui Macron, care coagulează nemulțumiri din tot eșichierul, sau accidente din culpă, precum cele din Germania sau Austria, sunt nu doar probabile (cu sau fără ajutor rusesc), cât mai ales posibile.

Investigații care leagă hackerii ruși de Catalonia sau Rusia de Austria sau Rusia de Franța demonstrează ceea ce își imaginează mare parte dintre cei peste 500 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene. Ceea ce nu înseamnă că adevărul, incomod acum câțiva ani, dar din ce în ce mai acceptat de liderii țărilor puternice, acela al necesității restartării eurosistemului, se pierde în detalii.

Fitilul din Catalonia a fost probabil stins, dar aspirațiile unor lideri marginali pe care frustrarea și rublele îi transformă în alternative rămân. Evoluția restului focarelor autonomist/secesioniste ne va spune mai limpede dacă fac parte din alchimia centenarului rusesc sau sunt incidente izolate. Dacă sunt pe foaia de parcurs a noului țar, aceste mișcări se vor uni într-un forum gigantic și vor utiliza toate nemulțumirile față de construcția europeană, de la politica față de migranți la deficitul comercial, indiferent unde s-au născut, la Edinburgh, la Barcelona sau la Amsterdam. Vor ignora detaliile naționale, particularitățile, iar față de noul pilon al nemulțumirii, Grupul de la Visegrád, va părea o brigadă artistică de la Primăria Apahida. Iar atunci, centenarul rusesc, pe care Vladimir Putin nu îl poate aniversa cum și-ar dori, va fi încoronat și fără Armata Roșie.

Firește, subtilitatea stă în faptul că aceeași rețetă funcționează și în sens invers. Numai că pilonii eurosistemului sunt, dacă vreți, surprinși de evenimente precum fostul președinte american și calcă cu grație în toate capcanele. Ca scenariul Federației Ruse să eșueze, Uniunea Europeană este obligată să nu uite ceva: motorului îi schimbi uleiul, dar mașina e construită ca să-i facă omului viața mai ușoară.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe