Implicațiile filiațiilor ortodoxe asupra României și Uniunii Europene

Gabriel Andreescu Publicat la: 07-12-2017

Uniunea Europeană are câteva neajunsuri, dar acestea nu constituie prin sine un pericol pentru viitorul ei. Faptul că sistemul financiar, consacrat prin moneda unică și Banca Centrală Europeană, și cel economic sunt decuplate poate afecta Uniunea. Consecințele negative s-au văzut în criza economică din Grecia. Dar soluția se află tot în „mai multă Uniune”. Ajutorul partenerilor pentru ieșirea din criză a Greciei a urmat un traseu chinuit, dar până la urmă a funcționat. Incapacitatea UE de a crea o politică unitară în tratarea fenomenului refugiaților generează o presiune asupra granițelor libere. Pe de altă parte, împinge statele spre o poliție antiteroristă europeană și, în acest sens, spre mai adâncă integrare. Se mențin importante disparități între vechile membre ale Comunităților Europene și noile state care au aderat la UE. În anii 1970-1980, politica de convergență a funcționat excepțional în cazul Spaniei și rezonabil în cazul Portugaliei. Cu excepții, performanța în integrarea fostelor state devenite membre ale UE în anii 2000 a scăzut. Situația explică soluții de tip „Europa cu mai multe viteze”.

Criticabilă sau nu, soluția reprezintă o ofertă „pentru Uniune”, nu împotriva ei. Problemele interne ale Uniunii Europene au grad limitat de pericol. Marea temă pare intervenția factorilor externi, iar între aceștia, încercarea de subminare a UE de către Rusia este cea mai amenințătoare. Moscova a finanțat masiv mișcările extremiste și antieuropene secesioniste. A reușit să adauge un număr de voturi care a contat în reușita Brexitului. Prin Twitter, Julian Assange (liderul WikiLeaks) și Edward Snowden (fostul colaborator al NSA care-l consiliază astăzi pe Putin) au dus o campanie impresionantă în susținerea independenței Cataloniei. Cei doi lucrează astăzi pentru Federația Rusă.

 

Instrumentarea afinităților ortodoxe

Un pericol aparte pentru viitorul UE este cuplarea unor afinități identitare, acolo unde există, cu interesele destabilizatoare ale Rusiei. Țara lui Putin are cea mai numeroasă populație ortodoxă din lume. Doctrina panortodoxă rusească are o lungă tradiție și, dintotdeauna, asistă statul rus. Biserică Ortodoxă Rusă a fost strict controlată de către Comitetul Central al Partidului Comunist și de către poliția politică. Arhivele KGB au arătat că în deceniul de dinaintea prăbușirii URSS, patru din șase membri permanenți ai Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei erau agenți ai KGB. După dizolvarea Uniunii Sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă a rămas un actor consecvent al salvării imperiului. O spune și această declarație a patriarhului Aleksei al II-lea, la mijlocul anului 1992: „Teritoriul recunoscut al Patriarhiei Moscovei cuprinde nu numai Rusia, ci și Ucraina, Belarus, Moldova, Țările Baltice, Azerbaidjanul, Kazahstanul și Asia Centrală”. Afinitatea ortodoxă s-a regăsit în alianțele ad-hoc încheiate de Grecia cu regimuri antioccidentale. În anii 1990, Grecia a arătat o opoziție implacabilă în recunoașterea Macedoniei. Strângând relațiile cu Serbia, a creat dificultăți relațiilor dintre Uniunea Europeană, pe de o parte, Croația și Slovenia de cealaltă parte. În aceeași perioadă, conivența autorităților de la București față de regimul Miloșevici, reflectată și în încălcarea embargoului aprovizionării cu petrol, era asistată prin înțelegerile dintre Bisericile ortodoxe „surori”. În 1995, patriarhul Teoctist a făcut un turneu în Iugoslavia și a vizitat Pale, capitala sârbilor bosniaci. Gestul reprezenta un afront la adresa pozițiilor exprimate de Statele Unite și UE. A fost nevoie de schimbările politice din toamna anului 1996 ca „afinitatea ortodoxă” dintre România și Serbia să fie surclasată de voința noilor elite politice de aliniere a Bucureștiului la politica occidentală.

Cartea ortodoxă a fost jucată și de alte țări. Între 2 și 4 noiembrie 1997, șefii de state și de guvern din Grecia, Serbia, Bulgaria și Macedonia (dar și Turcia și Albania) s-au întâlnit în Creta, la o reuniune unde țara-gazdă a lansat ideea unei cooperări regionale în care Federația Rusă urma să aibă un rol semnificativ. Președintele Boris Elțin a trimis atunci participanților la întâlnirea din Creta un mesaj plin de pretenții: „Rusia, care menține relații istorice strânse cu statele din Balcani, nu este indiferentă la ceea ce se întâmplă în această parte a continentului european. Din acest motiv, noi intenționăm, de asemenea, să participăm în viitor, împreună cu statele din Sud-Estul Europei, la realizarea ideilor și proiectelor utile. (…) Cred că ar fi de mare importanță ca, pe viitor, summitul șefilor de state și de guverne ai țărilor din Sud-Estul Europei să se întrunească la propunerea Rusiei și Greciei”. Inițiativa Greciei a fost împiedicată atunci de opoziția României, care a văzut în această inițiativă o strategie de sabotare a extinderii UE și NATO în regiune. Fără schimbările din anul 1996, pare probabil ca România să se fi aliat proiectului greco-rus.

 

Evoluții recente

În planul său de reconstituire a Imperiului, regimul Putin a mizat pe identitatea ortodoxă folosind o strategie și mai fermă, și mai sigură pe sine, și mai sofisticată, dacă ne raportăm la primul deceniu postcomunist. Rusia are astăzi în Serbia o puternică poziție economică dublată de influențe politice. A fost cât pe ce să răstoarne guvernul din Muntenegru. Lovitura de stat inițiată pe 16 octombrie 2016, la circa un an de la primirea de către Muntenegru a invitației pentru aderarea la NATO, a eșuat la limită.

Cu o populație încă proeuropeană și pro-euroatlantică, cu o tradiție rusofobă și cu o clasă politică care susține astăzi tratatele majore cu Occidentul, România pare mai greu de întors din drum, comparativ cu statele numite mai sus ori cu Bulgaria. Într-un astfel de context, cartea ortodoxă pare aproape unica strategie cu sorți de succes. Relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și mesagerii Rusiei s-au intensificat în ultimul timp. În luna noiembrie 2016, Patriarhul Kirill s-a întâlnit la Moscova cu Mitropolitul Nifon. Pe 23 noiembrie 2016, Valery Kuzmin, ambasadorul Federației Ruse în România, a fost primit de Patriarhul Daniel într-o vizită de prezentare, ocazie de a sublinia aspirațiile comune, printre care „autoritatea morală a Bisericii în promovarea valorilor religioase și în apărarea familiei tradiționale”. Vitalitatea legăturilor dintre mănăstirile rusești și românești poate înlesni, a sugerat ambasadorul, îmbunătățirea relațiilor dintre cele două state. La rândul său, Patriarhul a invocat solidaritatea dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Rusă în înfruntarea fenomenului de secularizare venit din Occident.

Și iată, Patriarhul Daniel l-a invitat pe Patriarhul Kirill la București, să participe între 26 și 28 octombrie 2017 la evenimentele Anului Comemorativ din Patriarhia Română. Faptul că această invitație a fost onorată confirmă includerea apropierii celor două Biserici în strategia președintelui Putin pentru regiune. Președintele rus are pe ce să mizeze. Biserica Ortodoxă Română și cea Rusă promovează aceeași viziune asupra statutului dominant pe care ortodoxia îl are de jucat „acasă” în raport cu confesiunile „occidentale”. Ambele au susținut campanii împotriva drepturilor LGBT și a drepturilor reproductive. Ambele au subliniat datoriile pe care le au cetățenii față de comunitate și au arătat indiferență față de drepturile și libertățile acestora. Modelul lor comun asupra relației dintre Biserică și stat, care întărește dimensiunea autoritară a ultimului, este opus modelului cunoscut în democrațiile occidentale. Biserica Ortodoxă Română este aliatul „natural” al lui Vladimir Putin nu pentru că și-ar fi pus aceasta pe agendă, ci pentru că BOR și regimul de la Moscova au un proiect „civilizațional” comun.

Sursă foto: Agenția de știri Basilica

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe