Samaneh Atef: „Poți să ajuți progresul cu mâinile goale”

Adina Scutelnicu Publicat la: 20-12-2017

Artista Samaneh Atef este una dintre revelațiile (și premiantele) celei mai recente ediții a Festivalului de Artă Singulară Le Grand Baz’Art din Franța. Născută în 1989 în orașul Astaneh Ashrafieh din Nordul Iranului, Samaneh vine dintr-un domeniu paralel cu arta, cel al ingineriei software. S-a manifestat plastic încă din copilărie, ca oricare dintre noi, însă de aproximativ trei ani, preaplinul ei interior a izbucnit visceral într-o explozie de picturi cu personaje bizare, dismorfice, care clocotesc de cele mai multe ori într-un Univers gol. Lucrările ei nu sunt decorative și au arareori pe lângă negru mai mult de o culoare. Te intrigă și te șochează, te fac să te simți inconfortabil. Într-una din zilele Festivalului Le Grand Baz’Art, am văzut-o pe Samaneh desenând și transfigurarea ei m-a cutremurat. Câteva zeci de minute în care a stat aplecată deasupra hârtiei, am rămas încremenită lângă un perete. Samaneh nu desena, erupea.

 

Cine sunt personajele tale?

Sunt oameni care spun povești. Poveștile proprii, povestea mea, iar uneori, povestea oricărei ființe umane. Bucuriile, durerile, experiențele pe care le-am trăit le regăsesc privind în ochii oamenilor. Am sufletul plin de emoțiile pure ale unor oameni care luptă de mulți ani să existe. Toate personajele mele sunt oameni din țara mea sau, dacă vreți, sunt eu însămi multiplicată. Ele descriu istoria unor existențe, în special a femeilor de aici. Prin lucrările mele, vreau să arăt femeile din Iran, care au fost întotdeauna condamnate; să biciuiesc cruzimea căreia trebuie să-i facă față, să arăt că pot să țip, să protestez. Mi-am pus toată speranța de a fi auzită în picturile și desenele mele. În unele țări, femeile se confruntă în viața de zi cu zi cu interdicții, tabuuri, învinuiri, negări ale sinelui. Poate este greu de crezut, dar, uneori, când lucrez, îmi amintesc oameni pe care i-am văzut, le simt durerea și trebuie să mă opresc fiindcă începe să mi se facă rău.

 

Ce îmi poți povesti despre femeile-artist din Iran?

Să fii femeie în Iran este deja complicat. Să fii și femeie, și artist este… ceva fără nici o perspectivă. Aici, în lumea artei, oamenii care sunt influenți nu sunt interesați de munca ta, le pasă doar de bani și de cercul lor de relații. Nu încearcă să găsească talente, iar despre arta femeilor, ce să spun?! Nu aruncă nici măcar o privire spre așa ceva.

 

Ce te-a făcut să alegi arta ca modalitate de exprimare?

În multe momente din viața mea au fost turbulențe. Am suferit tocmai pentru că nu mai puteam suporta suferința. Arta m-a ajutat să mă liniștesc și să mă îndrăgostesc de „zilele de singurătate”, cum le spun.

 

Cum definești arta? Ce înseamnă arta pentru tine?

Arta este întregul suflet uman, iar când este plin, ești gata să simți și să creezi, să eliberezi cele mai pure emoții. Arta poate fi o cale de a oferi bucurie, de a prezenta idei și chiar de a lupta pentru convingerile tale.

 

Care au fost cele mai importante lucrări/expoziții ale tale?

Toate lucrările mele sunt importante. Fiecare dintre ele este o parte din viața mea. În privința expozițiilor la care am participat, printre cele mai importante pot aminti Trienala de la Muzeul de Artă din Jagodina, din Serbia, cu tema Gelozie și Separare și Le Grand Baz’Art din Franța, unde tema a fost Vocea femeilor și lupta pentru egalitate.

 

Artiștilor iranieni li se permite să participe la manifestările culturale din alte țări?

De principiu, nu li se interzice participarea la evenimente internaționale, dar pot apărea tot felul de piedici. Procedura necesită luni bune de pregătiri și o mulțime de documente. Avem o birocrație foarte stresantă, dar dacă ai suficientă răbdare, iar cei din afară vor cu adevărat să te invite, poți reuși.

 

Când ai plecat prima dată din Iran? Ce te-a impresionat în afară?

Prima oară am fost în Serbia, apoi în Franța. Cel mai important sentiment pe care mi-l amintesc a fost libertatea pe care am simțit-o fără hijab, libertatea de a putea vorbi despre orice subiect fără să fii judecat. M-a impresionat mult și felul în care ești privit ca artist de către cei din jur. La un moment dat, am fost invitată să vizitez o biserică catolică și a fost o mare surpriză pentru mine că preotul m-a chemat să-mi arate sculpturile. Am avut un incredibil sentiment de libertate mergând pur și simplu pe străzi sau intrând în orice magazin voiam. Sunt o mulțime de diferențe între modurile noastre de viață.

 

Spune-mi despre cum ai perceput experiența franceză din cadrul Le Grand Baz’Art! Ce ți-a plăcut, ce nu ți-a plăcut?

Unul dintre lucrurile mele cele mai importante din viața mea a fost întâlnirea cu Jean Luc Bourdila (Jean Luc Bourdila și românca Oana Amaricăi sunt organizatorii Festivalului Le Grand Baz’Art – n.a.), pentru că mi-a înțeles imediat lucrările. Nimeni nu mi-a vorbit despre pictura mea în felul în care a făcut-o el. A înțeles relația dintre lucrări și viața mea fără explicații. A văzut în picturile mele lucruri adevărate, pe care nu le-am spus niciodată cuiva, niciodată! A fost un șoc pentru mine să fiu înțeleasă în acest fel. Copleșitoare a fost și întâlnirea cu artiști din întreaga lume, care aduc în cadrul acestui eveniment culturile proprii. Le Grand Baz’Art a fost ca o pentru mine era ca o școală a vieții universale. Aici, pentru prima dată în viața mea, am primit un premiu. Juriul a fost compus din oameni serioși din lumea artei, dar nu mi-am dat seama pe loc cât de important a fost acest moment în viața mea artistică. Poate pentru că eram extrem de emoționată. Le datorez această experiență Oanei Amaricăi și lui Jean Luc Bourdila, fiindcă au crezut în munca mea.

 

Pregătești vreo expoziție? Unde?

Am un proiect de acest fel chiar în România, dar nu vă pot da acum mai multe detalii. Probabil voi participa și la ediția 2018 a festivalului Le Grand Baz’Art.

 

Care este cel mai mare vis al tău?

Încerc întotdeauna să-mi amintesc două lucruri: artistul nu este sărac și artistul nu trebuie să se cenzureze. Despre visul meu, pot spune că-mi doresc să fac binele cu valoare umană corectă și să fiu o artistă care va avea impact asupra lumii și a oamenilor. Sper că într-o zi le voi putea spune tinerilor din țara mea: poți să ajuți progresul cu mâinile goale, poți să fii puternic fără un sprijin puternic, poți să faci lumea un loc mai bun!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe