„Niciodată odihnă, niciodată «entertainment»”

Alex Ciorogar Publicat la: 20-12-2017

Plecând de la observaţia conform căreia fenomenologia experienţei estetice are, așa cum convingător demonstrează Jean-Marie Schaeffer în ultima sa carte, o structură tripartită (atenţională, afectivă și hedonică), aș zice că înregistrarea lecturii volumului semnat de Cosmina Moroșan (beatitudine (eseu politic), Editura Nemira, București, 2017) ar putea fi foarte ușor erijată într-un excelent model euristic privind receptarea experimentelor poetice actuale. Așa cum majoritatea celor care scriu își definesc activitatea prin intermediul artelor poetice, autoarea „beatitudinii” pare să-și definească arta printr-un soi de activism poetic. De reţinut, în acest sens, anexa finală a volumului unde autoarea propune un manifest postconceptual care joacă, în același timp, și rolul de artă poetică: „Octogonul beatitudinii (pentru a-mi face viaţa cât mai autentică)”.

 

Metamodernismul poetic românesc

Poezia s-a aflat mereu la intersecţia a cel puţin două mari domenii intelectuale: istoria subiectivităţii, pe de o parte, și istoria contextelor sociale, pe de alta. Toate fenomenele culturale care, de câţiva ani încoace, vizează tocmai redefinirea unui concept precum identitatea (postumanismul rămâne, probabil, cel mai cunoscut în acest sens), dar și modificările politice, economice și tehnologice (digitalizarea și globalizarea, ca să numesc doar două) sunt exemplar distilate azi în versurile celor afirmaţi după momentul Generaţiei 2000. Însă acest gen de raţionament n-ar acoperi decât jumătate din întregul argument. Și asta fiindcă poezia cunoaște, totodată, și un alt tip de evoluţie – cel formal. E dificil, într-adevăr, să vorbești despre noi turnuri paradigmatice după experienţa postmodernităţii și a deconstrucţiei cu atât mai mult cu cât, cel puţin de la Lyotard încoace, teoria se ferește de consfinţirea unor mari naraţiuni ori metode sistematice.

Cu toate acestea, rămâne, totuși, de domeniul evidenţei faptul că, din 2010 încoace, au apărut pe scena poeziei autohtone câteva nume și volume care au început să schimbe, încă o dată, regulile jocului estetic. Dacă Generaţia 2000 s-a definit, între altele, ca reacţie împotriva textualismului și a postmodernismului, câţiva dintre reprezentanţii ei cei mai de seamă au prelungit însă o serie de direcţii existente și în cadrul optzecismului, respectiv nouăzecismului (mă refer, în primul rând, la formulele expresioniste, dar și la cele narativ-biografice). Din moment ce niciunul dintre aceste coduri nu mai poate surprinde esenţa metamorfozelor actuale, putem afirma că poezia s-a înnoit cu adevărat numai odată cu apariţia cărţilor și a tendinţelor celor debutaţi în cel de-al doilea deceniu al veacului curent. Trebuie menţionat, în aceeași măsură, că observaţia nu vizează decât rearanjarea tabelului ce reprezintă dinamica curentelor poetice din ultimii 30 de ani.

 

Dicteu automat

În aceste condiţii, trebuie notat, totuși, că principala convenţie de la care Cosmina Moroșan se revendică nu e alta decât cea a suprarealismului. Până și titlul publicaţiei trădează verva avangardistă. E vorba, însă, despre un suprarealism trecut prin filtrele tehnologiei informaţionale, dar și prin peliculele unui panteism hedonist neohipiot. Nici măcar dicteul automat nu lipsește de aici. Ba dimpotrivă, el pare a fi singurul procedeu pe care poeta îl utilizează. Și asta fără a-ţi lăsa senzaţia, nici măcar pentru o clipă, că l-ar abuza în vreun fel sau altul. Iar tocmai această aducere la zi a formulei suprarealiste reprezintă singura raţiune pentru care autoarea ar putea fi pe nedrept acuzată de epigonism. Deși îi recunoaște câteva filiaţii, Ștefan Manasia vorbește chiar despre dorinţa scriitoarei „de a experimenta radical, împotriva formelor poetice consacrate sau numai subminându-le inteligent”. Suspendarea veridicităţii, extrema varietate a formulelor, velocitatea crescută cu care poeţii/poetele își modifică strategiile retorice și mecanismele estetice (fie că vorbim despre volume, poeme ori versuri diferite) constituie doar câteva dintre caracteristicile poeziei recente.

De remarcat apoi că, într-o epocă postideologică, poezia Cosminei Moroșan funcţionează, totuși, pe principiul panourilor publicitare. Prin litote și aliteraţii, descrierea stărilor interioare și a senzaţiilor corporale echivalează cu transcrierea afectelor pe care suprafaţa lumii pare s-o imprime direct asupra propriului ei cortex cerebral. Tonalitatea asertivă a poemelor completează mizele absurde ale micilor povești evocate, iar, dincolo de fascinaţia alterităţii, putem vorbi, cred, de un oarecare pointilism al texturii compoziţionale. Nu e de mirare că peisajele (de cele mai multe ori glossy) sunt alcătuite din propriile-i amintiri. La fel cum nici prezenţa „jurnalului electronic” nu reprezintă o surpriză. Nu în ultimul rând, aș zice că oralitatea discursului confesiv plachează bricolajul mnemonic în care acţiunile reprezentate se derulează întocmai stilisticii videoclipurilor muzicale.

De altfel, structura poemelor e ranforsată de ceea ce David Crystal a numit internet linguistics, iar rostirea sa e, vorba lui Bahtin, de-a dreptul polifonică. Important de observat e însă că versurile silfice n-o împiedică să pună în pagină o serie de gesturi prin care reușește să arhiveze procesul de deconstrucţie a posturii și puterii celuilalt (de cele mai multe ori, a celui de care a fost îndrăgostită). Teoria corelativului obiectiv poate fi depistată în acţiunea de figurare a unor dispoziţii interioare în tot soiul de obiecte și imagini depersonalizante. Din punct de vedere tematic, volumul vorbește despre amintirile copilăriei, dar și despre problemele de cuplu; despre trecerea timpului, dar și despre extazul clipelor kairotice (adevărate cărţi poștale). Cu flash-uri urmuziene, melancolia detașată îi permite să pună în scenă o superbă elegie despre smerenie și prefăcătorie (oricât de paradoxal ar suna). Ode ale decepţiei, majoritatea poemelor se constituie însă fie ca invocaţii, fie ca mici meditaţii pe seama problemelor cotidiene. Construind atmosfera unui mic basm digital, notaţiile fulgurante alcătuiesc, în registru hiperbolic, o retorică a acumulării. Așa cum emoţiile funcţionează pe circuite electronice, efectele stilistice trădează faptul că incantaţiile new-age au fost, totuși, montate pe un „sistem de operare vaporos”. Apostrofările și diminutivele trădează, pe de altă parte, dimensiunea morală a volumului (un adevărat eseu despre sexualitate poate fi citit în „Insights de la florăreasă”).

 

Hipervizionarism

Prima parte a volumului se afirmă sub zodia laudei, pe când cel de-al doilea ciclu rescrie, din contră, o formă de blamare. O apariţie editorială, așadar, schizoidă, care-și păstrează drept numitor comun filonul vizionar („Sunt o preoteasă ajustând/ codurile tuturor/ Luminez din hău,/ printre prelaţi,/ întremarea unor minunate”, „Sunt infirmiera ta artistă./ Magiciana de grotă./ Alchimista trashy”, „Io-s smardoiaca, gipsyjewij –/ bag o clap la stână”). Faţă de prima jumătate, cea din urmă denotă, cum ziceam, o formă absolut teribilă de amnezie culturală, dar care contribuie, în același timp, la elaborarea unui impresionant performance auctorial. Întreaga erotică textuală barthesiană ar putea fi decelată printre rândurile acestui pamflet/libel cu accente burlești („Hâda”). Iată de ce vom putea vorbi, dacă poeţii/poetele următorului deceniu – și scenariul pare suficient de plauzibil – vor urma calea deschisă acum de Cosmina Moroșan spre o nouă cotitură metafizică (o ontologie plată, procesuală, actanţială) a poeziei extrem-contemporane. Nu doar mulţumită experienţelor extravagante pe care le livrează, ci și datorită bizareriei imaginarului conturat, volumul marchează, în plus, nașterea liricii postfeministe pe teritoriul literaturii române actuale.

Și, foarte probabil, cea mai bună carte de versuri din 2017.

Sursa foto: Publicdomainreview.org

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe