Elefanții din camera de zi

Cristina Badea Publicat la: 20-12-2017

Scandalul dezvăluirilor recente privind amploarea fenomenului de hărțuire sexuală de la Hollywood a suscitat fără doar și poate un val de indignare colectivă care a depășit citadela filmului. Faima, strălucirea și grandoarea ce înconjurau lumea cinematografiei sunt acum umbrite de spectrul abuzurilor repetate, tăcerilor și complicităților ce au întreținut o cultură a violenței și abuzului. Indignarea surprinde tocmai pe fundalul acestei politici a permanenței abuzului și a ochilor închiși, a lipsei de reacție colectivă față de perpetuarea cazurilor de hărțuire sau viol. Și poate că subiectul a reușit să inflameze spiritele tocmai deoarece protagoniștii din prim-planul scenei mediatice sunt actori și actrițe ce păreau un fel de răsfățați ai sorții, la adăpost față de nedreptățile trăite și retrăite de cei mai puțin avantajați. În realitate, din toate aceste povești lipsește caracterul de noutate al fenomenului, esențial în politica știrilor. Noutatea ține doar de caracterul excepțional al subiecților – atât victime, cât și agresori. Dincolo de acest element, mărturisirile scot la iveală toleranța generală față de inegalitatea dintre sexe și denigrarea trăită de-a lungul vieții de numeroase femei.

Miza politică a acestor situații este mai mult decât evidentă: puterea se obține și menține prin jocul imaginii, disciplinare, norme culturale, etichetare sau încadrare în diferite grupuri și categorii. Într-un context dominat de narcisism și ideea omnipotenței individuale oferite de notorietate și bani, scandalul are potențialul de a readuce în prim-plan provocările structurale asociate raporturilor de putere dintre femei și bărbați. Chiar dacă abuzurile și-au găsit victime și printre bărbați (a se vedea cazul celebrului Kevin Spacey), în categoria persoanelor vulnerabile la hărțuirea sexuală regăsim cu precădere personaje de gen feminin. Contextul scandalului este în sine revelator: prin alegerea unui președinte care își făcea un titlu de glorie din colecționarea și obiectualizarea femeilor („When you’re a star they let you do it!… You can do anything: Trump brags on tape about using fame to get women.” The Guardian, 8 octombrie 2016), o parte dintre americani par să fi legitimat astfel de practici de umilire și instrumentalizare a femeilor. Chiar și atunci când abuzul este denunțat, asupra celor vulnerabili planează un climat de neîncredere și suspiciune la oportunism. De ce acum devine mai important decât ce sau de ce s-a întâmplat?

Permanența unor raporturi inegalitare internalizate de cei aflați în poziția de vulnerabilitate poate fi explicată prin ceea ce sociologul francez numea Pierre Bourdieu violența simbolică. Conceptul aduce în prim-plan adeziunea involuntară a celor dominați la mecanismul de putere care îi menține într-o relație de subordonare: violența simbolică „se înscrie în mod durabil în corpurile celor dominați sub forma schemelor de percepție și a dispozițiilor” (Pierre Bourdieu, Méditations Pascaliennes, Le Seuil, Paris, 1997). Pe fondul unei culturi a violenței fizice și psihologice, violența trăită se internalizează și devine astfel violență simbolică. Ceea ce m-a frapat poate mai mult în narațiunile privind violurile și agresiunile repetate la care au fost supuse femeile ce au ales să își spună povestea a fost tocmai acest sentiment de autoînvinovățire, comun majorității narațiunilor.

Mizele discursurilor privind hărțuirea sexuală sunt centrale în provocarea status quo-ului curent. Revenind la performativitatea indicată de Judith Butler (Judith Butler, Le pouvoir des mots. Discours de haine et politique du performatif, Editura Amsterdam, Paris, 2004), important în acest caz nu este doar jocul vizibil/invizibil, ci și cine și cum vorbește despre hărțuire, agresiune, care sunt termenii consacrați, perspectivele promovate, dar și zonele periferice, vocile uitate ale dezbaterii. În acest caz, în loc de a vorbi despre victimele hărțuirii sexuale, devine extrem de important să vorbim despre curajul persoanelor ce aleg să denunțe hărțuirea, într-un climat de complicitate a majorității și perpetuare a dublei victimizării. Tăcerea angajaților din Compania Weinstein, dar și voci care au ridiculizat denunțurile sunt simptomatice în acest caz. Sunt invocate teorii ale conspirației, dar și un fel de vânătoare de vrăjitoare împotriva unor staruri ale lumii artistice. La umbra unor norme culturale ambigue și la discreția avantajelor asociate faimei și puterii financiare, agresiunea sexuală devine doar un fapt banal.

Cât despre agresori, declarația lui Harvey Weinstein publicată în New York Times (Harvey Winstein, „Statement from Harvey Weinstein”, The New York Times, 5 octombrie 2017) oferă un alt exemplu grăitor referitor la strategiile de contracarare a acestui asediu față de starea de fapt. Astfel, recursul la idea unei pretinse tulburări mintale are rolul de a trece în plan secund ideea responsabilității juridice, a succesiunii faptelor și a consecințelor la nivel individual și social. Strategia nu este însă nouă: de-a lungul timpului, în cazuri de violență domestică, agresorii invocau deseori lipsa unor momente de luciditate pentru a justifica comportamentul agresiv. Printr-un fel de lovitură de ricoșeu, faptele, în ciuda înmulțirii denunțurilor, dobândesc în acest mod un caracter de excepționalitate, ocultând permanența și caracterul structural al violenței de gen.

Prin discursul lor, cei și cele care au suferit de pe urma hărțuirii sexuale provoacă normalitatea prezentului și dinamica relațiilor de putere: odată adusă în spațiul public, experiența agresiunii este trăită și ilustrată din perspectivă proprie. Exemplul s-ar putea încadra în ceea ce Nancy Fraser numea paritatea participativă aplicată dialogic, condiție centrală pentru justiția socială (Nancy Fraser, Fortunes of Feminisms: From State Managed Capitalism to Neoliberal Crisis, Londra, Verso, 2013). Un alt element de noutate din acest caz ține chiar de puterea de solidarizare a femeilor, facilitată de recursul la social media. Odată cu campania ≠metoo, mișcările sociale își însușesc dispozitive și tehnici cu un potențial extraordinar: comunicarea devine globală și cuprinde teritorii multiple în timp real. În același timp, se configurează noi rețele de solidaritate ce au forța de a crea acea masă critică ce poate genera schimbare socială.

O întrebare poate la fel de importantă însă ține de potențialul acestor dezvăluiri de a crea cerere pentru politici sensibile la dimensiunea egalității de gen într-un moment marcat de reapariția discursurilor conservatoare privind contracepția, familia, avortul sau gestiunea corpurilor. Modelului masculinității feroce, histrionice și omnipotente impus de Donald Trump, hiperpublicizat și consumat la nivel global i se opune acum mișcarea unei multitudini de femei și bărbați din lumea întreagă, pledând pentru respectarea drepturilor și demnității umane. Iar Hollywoodul își folosește propriile arme pentru a scoate din dulap stafia comportamentelor primitive pe care le-a găzduit. Astfel, în urma acestui scandal, cei de la Law & Order anunță un nou episod despre cultura violului și consecințele penale ale acesteia (Natalie Abrams, Law & Order: „SVU to tackle Harvey Weinstein scandal”, 22 noiembrie 2017). În același timp, înlăturarea lui Weinstein din cadrul companiei care îi poată numele declanșează un semnal puternic referitor la penalizarea unor astfel de comportamente și ridicarea vălului de liniște la umbra cărora s-au perpetuat până în prezent. Desigur, excesele pot apărea și de cealaltă parte a baricadei (amintim aici amenințarea voalată de tipul „you don’t deserve a bullet” lansată de Uma Thurman).

Multitudinea cazurilor de agresiune și hărțuire sexuală care traversează granițele Hollywoodului reprezintă doar un exemplu cu privire la modul în care norme culturale adânc înrădăcinate în istorie, precum și complicitatea la tăcere a unui public larg întrețin forme de dominație și abuz. În acest caz, descoperirea elefanților din cameră are o clară miză politică: recunoașterea nedreptăților individuale suferite de cei care au trăit hărțuirea, solidarizarea transnațională, penalizarea legală și socială a abuzurilor de gen, precum și instituționalizarea unor practici care să prevină și să sancționeze astfel de comportamente. Dincolo de indignarea momentului, dezvăluirile recente privind amploarea fenomenului de hărțuire sexuală reclamă dreptul la acțiune. Și nu doar dreptul celor care s-au opus și au supraviețuit abuzurilor, dar și a celor care se opun unui culturi a violenței, a forței brute și a încălcării demnității individuale.

Sursa foto: The Daily Beast

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe