Catalonia: independență sau uniune?

Adina Mocanu Publicat la: 20-12-2017

În ultimele luni, evenimentele politice din Catalonia au fost în centrul atenției în presa străină. S-a discutat despre violența forțelor de ordine, despre încăpățânarea guvernului spaniol de a nu ceda în fața catalanilor care cereau separarea de Spania, s-a vorbit despre referendumul legal sau ilegal și despre Carles Puigdemont, președintele guvernului catalan, care a declarat independența unilaterală, ca mai apoi guvernul spaniol să ceară aplicarea Legii 155. Acest lucru a dus la destituirea guvernului catalan și arestarea unora dintre miniștrii guvernului catalan împreună cu vicepreședintele, Oriol Junqueras, retragerea lui Puigdemont la Bruxelles etc. Bineînțeles, nu trebuie să uităm de decizia finală a guvernului spaniol, aceea de a organiza noi alegeri pe 21 decembrie anul acesta.

Cam așa s-au derulat, pe scurt, evenimentele din Catalonia. De aceea, aș vrea să ne oprim asupra unor detalii legate de faptele care au dus la declararea independenței Cataloniei și asupra consecințelor acestui act.

Catalonia nu e o simplă regiune spaniolă și nici o zonă fără importanță, ci este considerată o mică țară cu limbă, cultură și tradiții proprii. Teritoriul actual cunoscut sub numele de Catalonia a fost ocupat de romani, apoi de goți, anali și musulmani. Ținuturile catalane, în secolele al IX-lea, al X-lea și al XI-lea, erau independente de puterea Imperiului Carolingian. Urmează o serie de încrengături regale, cu multe revendicări, iar Catalonia, în secolul al XII-lea, ajunge să facă parte din coroana aragoneză, iar în 1714, după Războiul de Succesiune, cade pe mâinile regilor Bourboni. Odată cu a Doua Republică Spaniolă, în 1931, Francesc Macià declară Republica Catalană a Federației Iberice, iar 1934, liderul stângii republicane, Lluís Companys, proclamă Statul Catalan ce făcea parte din Republica Spaniolă. Scriitoarea catalană Montserrat Abelló, în volumul său de memorii El miracle és viure. Vivències, își amintește de această perioadă scurtă a Republicii Catalane ca fiind cea mai efervescentă din punct de vedere cultural.

Și totuși, cu Războiul Civil Spaniol și guvernarea lui Franco (1963), Catalonia intră într-o perioadă neagră. Moartea dictatorului, în 1975, va aduce o oarecare stabilitate. Această regiune își recuperează statutul de autonomie pe care îl avea înainte de perioada franchistă. Este necesar să menționăm faptul că atunci când José Luis Rodríguez Zapatero ajunge la guvernare, în 2004, Spania se aliniază celorlalte state europene din Vest, ba chiar într-o manieră îndrăzneață – boomul economic, modernizarea țării, legile progresiste în privința drepturilor oamenilor (prin care se promovau politicile de gen sau căsătoria între persoanele de același sex). În timpul guvernării lui, în 2005, parlamentul catalan propune reformarea Statului de Autonomie din 1979, iar în 2006 se aprobă această reformă. Însă în acest peisaj politic apare Rajoy, care pe atunci era președintele Partidului Popular, și care strânge o serie de semnături împotriva acestei reforme, iar în 2010, Tribunalul Constituțional anulează acest statut. Propunerea de reformă nu avea idei de separare, ci o recunoaștere mai amplă a statului autonom prin principii federale.

Din acel moment al deciziei tribunalului, au început să se formeze grupări politice care sprijină independența. În plus, se observă o politică deficitară în timpul guvernului lui Rajoy, economie slăbită, șomaj, probleme cu băncile și consecințele exploziei ipotecilor, la care se adaugă evacuările masive (oamenii începeau să-și piardă locurile de muncă și, implicit, casele, pentru că nu-și mai permiteau să-și plătească creditele bancare. Era nevoie de o reformă, de găsirea unor soluții cât mai rapide. Iar Catalonia voia independența. Este important de știut faptul că Artur Mas propusese un pact fiscal guvernului spaniol, iar răspunsul lui Rajoy a fost negativ, ceea ce a condus la creșterea constantă a membrilor partidelor care sprijineau independența, văzând că nu exista nici o soluție dacă făceau parte din Spania în continuare. Ne putem întreba dacă acțiunile acestea ar putea să fie o formă prin care burghezia catalană, oamenii de afaceri să își protejeze averile? Voiau să scape de taxele foarte mari pe care le plăteau statului spaniol? Știau că regiunea catalană e una dintre cele mai bogate zone din Spania, că dispune de resurse care i-ar permite autogestionarea economică. Este adevărat că existau diverse explicații din partea unora sau altora pentru a-și justifica punctul de vedere asupra ideilor ce promovează independența, însă este clar e că ideea separării începe să fie sprijinită din ce în ce mai mult, odată cu răspunsurile categorice din partea guvernului lui Rajoy.

În 2014, se organizează o „consultare” a oamenilor din Catalonia cu privire la statutul acestei regiuni, la care puteau să participe toți locuitorii acestui teritoriu (acei care aveau rezidență). În aceste circumstanțe a câștigat DA-ul, ceea ce i-a făcut pe promotorii independenței să fie mai optimiști, mai încrezători în legătură cu organizarea unui referendum legal. Totuși această „consultare”, cum era recunoscută în mare parte de către separatiști, suferea de un viciu. Mai exact, cei care nu erau de acord, știind că nu avea un caracter legal, nu s-au prezentat la vot. Trebuie precizat că după această formă de „consultare” a poporului, care nu avea efect legal și nu putea să fie recunoscută de guvernul spaniol și de legile spaniole, președintele parlamentului, Artur Mas, a căutat alte căi. A convocat alegeri plebiscitare, iar dacă partidele DA-ului câștigau alegerile, se înțelegea că era clară dorința cetățenilor în privința independenței. Planul inițial era declararea independenței în șase luni de la alegeri.

În 2015, partidele de dreapta (Convergència Democràtica de Catalunya) și de stânga republicană (Esquerra Republicana) au format o coaliție, Junts pel Sí (JxSí), care îl avea ca președinte pe Artur Mas și vicepreședinte, pe Oriol Junqueras. Această coaliție a reprezentat forța cea mai votată în toate provinciile catalane, însă Mas nu putea să fie președinte fără voturile celor de la CUP (extrema stângă). Aceștia din urmă nu erau de acord cu un președinte care era acuzat de a fi fost implicat în cazuri de corupție (o presupusă finanțare ilegală a partidului Convergència), iar după lungi negocieri, pe 12 ianuarie 2016, lui Carles Puigdemont i se propune să preia puterea în locul lui Mas. Cei de la CUP sunt de acord și astfel se alătură coaliției în ideea construirii unei republici. Puigdemont continuă cu propunerea de a face un referendum, iar pe 6 septembrie, guvernul catalan aprobă două legi: cea a referendumului și legea prin care Catalonia se separă de Spania dacă DA-ul câștiga în urma votului. Asta însemna că pe 1 octombrie oamenii puteau merge la vot, însă cu o săptămână înaintea datei respective, Tribunalul Constituțional declară ilegală legea referendumului. Mulți locuitori ai Cataloniei ies în stradă, iar oamenii decid să meargă la vot în ciuda faptului că se declarase ilegalitatea referendumului. Bineînțeles, după cum s-a văzut, forțele de poliție trimise în Catalonia au încercat să oprească lumea prin violență, însă cetățenii nu s-au lăsat intimidați și au reușit să-și exercite dreptul. Cam două milioane de persoane votează DA, ceea ce face ca guvernul catalan să ia în serios decizia poporului. Oamenii aveau acest drept de vot după legea catalană, însă justiția spaniolă nu-l recunoștea. În orice caz, organizarea referendumului era considerată ilegală, dar nu și participarea oamenilor la vot. Până la urmă, mulți s-au mobilizat să meargă la urne și pentru că li se refuzase acest drept – un gest simbolic de rezistență împotriva violenței poliției.

Din acest moment, în fiecare zi se întâmpla ceva nou. A urmat o zi de grevă și alte câteva în care oamenii stăteau efectiv în stradă, iar Carles Puigdemont semnează Declarația de independență pe 10 octombrie (cel puțin așa lasă de înțeles). Nu proclamă independența concret, lăsând loc dialogului și negocierilor cu guvernul spaniol. După o serie de refuzuri și amenințări cu Legea 155, ce ar fi presupus dizolvarea parlamentului și pierderea controlului asupra instituțiilor statului catalan, Puigdemont nu e foarte clar în legătură cu declararea independenței Cataloniei, ceea ce conduce la apariția unui schimb de replici între Rajoy și Puigdemont, care nu schimbă cu nimic situația. Uniunea Europeană consideră că chestiunea catalană e doar o problemă internă, în ciuda violențelor de mare impact de pe 1 octombrie. Nu se ajunge la nici un răspuns concret, clar, la nici o negociere, ci doar la amenințări și afirmații categorice din partea guvernului spaniol. Între atâtea constrângeri și declarații, multe firme din Catalonia își mutaseră deja rezidența fiscală în alte orașe din Spania, neștiind care vor fi deciziile ulterioare.

Toate hotărârile au fost luate brusc, într-un fel, forțate de mersul evenimentelor. Din păcate, nu a fost timp pentru discuții referitoare la ce se va întâmpla după declararea independenței. Chiar dacă Puigdemont a dat semnale că nu ar vrea să declare independența și să convoace noi alegeri parlamentare, cu riscul ca blocul partidelor ce au promovat independența să îl considere un trădător, Marian Rajoy nu și-a schimbat punctul de vedere în privința promulgării articolului 155, condiție indispensabilă pentru a nu proclama independența. Ca urmare, decide ca în ziua de 27 octombrie, membrii guvernului catalan să ia o decizie prin vot asupra acestui fapt. Așadar, pe 27 octombrie, s-a decis prin vot proclamarea independenței, apoi a urmat un sfârșit de săptămână euforic, plin de idealuri republicane. Răspunsul lui Rajoy a fost prompt, iar pe 30 octombrie a cerut aplicarea Legii 155, parlamentul catalan fiind demis. Marți, 31 octombrie, când membrii parlamentului catalan aveau o ședință extraordinară, s-a aflat că Puigdemont a plecat la Bruxelles pentru a internaționaliza conflictul. O parte dintre reprezentații guvernului lui Puigdemont îl însoțesc la Bruxelles și vor să fie judecați în Belgia, considerând că în Spania autoritățile nu erau imparțiale, fapt dovedit prin încarcerarea vicepreședintelui guvernului, Oriol Junqueras, și a altor miniștri. Interesant este că justiția belgiană nu a decis închiderea lui Puigdemont și a miniștrilor care l-au însoțit, ba, mai mult, au amânat termenul pentru extrădarea lor.

Printre ultimele evenimente amintim deciderea alegerilor pentru un nou guvern pe 21 decembrie 2017, faptul că Puigdemont va candida din exil, iar partidele care înainte formaseră coaliția Junts pel Sí vor candida și ele separat.

În opinia mea, această succesiune rapidă de evenimente și decizii este consecința lipsei dialogului dintre cele două guverne (cu toate că Puigdemont a cerut de nenumărate ori acest lucru). Răspunsurile venite ca declarații, de fapt, au dus la luarea unor decizii rapide, care nu au permis alegerea unei strategii bine cântărite. Cine știe? Va fi sau nu Catalonia, până la urmă, o republică? Vom trăi și vom vedea. Acum încă nu avem răspunsuri clare.

Sursa foto: TransConflict

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe