Note despre bolșevici și secolul XX rus. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie 1917 nu a avut loc

Stelian Tănase Publicat la: 20-12-2017

Regimul bolșevic a fost instaurat de un puci în 1917 și a sfârșit tot printr-un puci, în oglindă, în august 1991. În tot acest interval, regimul nu a avut măcar o zi de legitimitate. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie nu a avut loc. Ce s-a întâmplat la Petrograd în noaptea de 24/25 octombrie nu are caracteristicile unei revoluții așa cum a fost descrisă chiar de Marx și Lenin. Formula a fost una strict propagandistică, menită să ascundă caracterul ilegitim al puterii bolșevice, să prezinte un puci banal ca pe o mare răsturnare istorică. Revoluția rusă s-a consumat strict între abdicarea țarului Nicolae al II-lea și momentul preluării puterii prin forța armelor de către grupul bolșevic condus de Lenin și secondat de Troțki. În această perioadă s-a jucat drama Rusiei pentru întreg secolul XX.

Începând cu martie, s-a format Adunarea Constituantă, au apărut instituțiile unui regim de tip european, au avut loc alegeri etc. S-a garantat libertatea de asociere și de expresie. Rusia devenea cu fiecare zi o democrație liberală, așa cum a fost ea consacrată în Occident. Neșansa Rusiei a fost existența în acest peisaj a grupului bolșevic – un desant politic radical și disciplinat, ideologizat. În plus, finanțat de Berlin. Germania era maximum interesată de încheierea unei păci separate cu Rusia. Documentele scoase la iveală din arhive în ultimii 25 de ani nu lasă nici un dubiu asupra acestui aspect – finanțarea lui Lenin și a tovarășilor lui de la Berlin. Avem aici datele unei lovituri tipice, finanțată din exterior și realizată de o mână de radicali militarizați.

Altfel spus, nu a fost o revoluție. În termeni marxiști, nu a fost „o ridicare generală a proletariatului pentru înlăturarea claselor exploatatoare”, cum o predicase Marx, preluat apoi de Lenin. A fost o banală lovitură aplicată de Gărzile roșii, formațiunea paramilitară sub ordinele bolșevicilor. Ea s-a efectuat prin ocuparea podurilor, a centralelor telefonice, a gării. A urmat asaltul asupra Palatului de Iarnă, unde nu se mai afla detestatul guvern burghez. Chiar și Kerenski fugise. Era disprețuit dintr-un motiv simplu: efectuarea reformelor spre care mergea Rusia ar fi făcut imposibilă lovitura lui Lenin, deci preluarea puterii politice, și realizarea programului bolșevic – acapararea statului, desființarea proprietății private și anularea libertăților civile abia dobândite. Calea așa-zis revoluționară s-ar fi oprit odată cu instalarea unui guvern legitim, bazat pe un parlament ales prin vot liber. Era exact ce voia să împiedice Lenin. Rusia pendula iar între ea însăși – cum era din vechime, încă feudală în mare parte – și Europa. A câta oară!? Dacă învingeau bolșevicii, Rusia se întorcea în Evul Mediu, rămânea o țară premodernă. Dacă ar fi câștigat puterea partidele democratice – care mizau pe parlament –, Rusia s-ar fi europenizat în interval de câțiva ani. Când Revoluția rusă a fost avortată, odată cu lovitura bolșevică, Rusia s-a întors spre ea însăși, spre trecutul autocrat, antieuropean, antidemocrat, antimodern. Secolul XX rus a fost ratat.

 

Două observații

1. Conform (scrierii leniniste) Statul și revoluția, Rusia trebuia să ardă etapele, să ocolească – folosesc vulgata marxistă – „formațiunea social-economică” a capitalismului. Rusia, susținea Lenin, trebuia să sară din trecutul feudal – peste stadiul economiei de piață și a regimului parlamentar – pentru a poposi într-o formațiune imaginară, pe care el o denumea „societate comunistă”. Prelua câteva texte confuze din Marx și Engels, nesemnificative de altfel, cu caracter utopic. Despre ce revoluție proletară antiburgheză putea fi vorba? În Rusia, proletariatul abia atingea 3% din populație. Rusia era o țară rurală, cu o industrie incipientă. Reformele capitaliste rămăseseră mult în urmă sub autocratul, „Unsul lui Dumnezeu” țar Nicolae al II-lea. Războiul modern declanșat în 1914 a dovedit carențele grave ale economiei și industriei. Rusia era cea mai slabă verigă din lanțul capitalist, conform tot lui Lenin. Deci, scria el, tocmai aici era cazul să încerce proletariatul să preia puterea. Scânteia revoluției se va răspândi în toată lumea trecându-se astfel pretutindeni de la capitalism la comunism. Asta se putea face numai odată câștigată puterea politică. Era o schimbare de sus în jos, nu de jos în sus, cerință a oricărei revoluții. Modelul – ridicarea populației pariziene în timpul Comunei din Paris, care îl fascina. Ca și pe Troțki de altfel. Și în Rusia ar fi urmat ca „proletariatul să ia cu asalt cerul” după ce îngropa burghezia. Puterea trebuia preluată în Rusia mai devreme ca burghezia să se consolideze folosindu-se de instituțiile consacrate – stat, parlament, partide etc. De unde și graba lui Lenin din toamna anului 1917 de a da lovitura decisivă până la instalarea Adunării Constituante.

 

2. La Marx, formula „dictatura proletariatului” acoperea o realitate cu totul diferită de cea a lui Lenin. La Marx, era vorba despre un regim al majorității. Această majoritate formată de proletariat – experimentată, trecută prin n încercări, bine organizată – s-ar fi ridicat împotriva unei infime minorități, a capitaliștilor, și ar fi răsturnat-o. Asta neapărat într-o societate prosperă, nu într-una săracă. Cazul Rusiei. Și neapărat într-o societate cu tradiție democratică. Rolul de „gropar al burgheziei” era pur statistic, o evidență, inevitabil. Rolul atribuit de Marx proletariatului venea din faptul că era captiv modelului lui, cel al claselor antagonice și succesiunii formațiunilor social-economice. Comunismul, după el, era succesorul legic al capitalismului. Lupta de clasă trebuia să dea necesarmente proletariatul ca învingător. Azi, constatăm – în siajul anului 1989 și al eșecului comunismului – că lucrurile au decurs cu totul diferit în istorie. Între timp, proletariatul nu s-a ridicat să dea „lupta cea mare”. Nu a intrat din imperiul necesității în cel al libertății. Baricadele împurpurate de steagurile roșii nu au blocat marile bulevarde, cum au desenat viitorul Marx și Lenin. Pur și simplu proletariatul industrial a dispărut în secolul XX. Despre orânduirea comunistă, succesoarea capitalismului, nu mai vorbește nici un gânditor politic serios. Burghezia a supraviețuit, nu și proletariatul.

Pentru Lenin, în 1917, problema pe când scria Statul și revoluția – numai câteva săptămâni înainte de a da lovitura la Petrograd – a fost următoarea: unde se găsească acel proletariat numeros și experimentat capabil să îngroape burghezia rusă într-o bătălie finală. De unde să adune carnea de tun necesară unei revoluții în Rusia cea înapoiată. Proletariatul nu era o majoritate, ca în Anglia, ci o infimă minoritate, sub 3%. La Marx, dictatura proletariatului era a majorității împotriva minorității burgheze. La Lenin, invers – dictatura minorității împotriva majorității. O minoritate nu poate conduce democratic o societate, ci numai prin dictatură. Lenin nu respinge formula, o preia cu sens răsturnat. De aici, teoria și practica terorii așa-zis revoluționare. O va folosi și Stalin, un continuator fidel.

Cine să suplinească pe scena istoriei rolul proletariatului absent? La această întrebare Lenin nu a avut un răspuns. Prevedea o grevă generală la Petrograd, care să se transforme într-o mișcare revoluționară. Troțki a dat soluția. Pentru a prelua puterea, nu era nevoie de un scenariu de tip clasic, marxist. În contextul războiului, soldații puteau juca rolul proletariatului. Gărzile roșii – efectivele armatei pravoslavnice care fuseseră bolșevizate.

 

Epilog sau partea veselă a istoriei

Interesantă este împrejurarea în care bolșevicii au hotărât să-și încerce norocul. După tentativa de puci din iunie, liderii bolșevicilor au dispărut din Petrograd. Unii au fost arestați, alții au intrat clandestinitate. Lenin însuși s-a refugiat dincolo de granița finlandeză. Aici a continuat să scrie Statul și revoluția, începută la Zürich în 1914, carte puțin cercetată astăzi, deși este esențială pentru a înțelege lucrurile așa cum se înfățișau în mintea lui Lenin. Ca impresie, cartea pare scrisă de cineva cu mințile cam rătăcite. Lipsa de coerență si de logică, contradicțiile din text îți sar în ochi. Ca și stilul prolix și lipsit de claritate. În Statul și revoluția, Lenin explica ce intenții are în legătură cu „revoluția” pe care tocmai se grăbea să o declanșeze. Dar și cu Rusia și evoluția statului odată cucerită puterea. Interesant este că acele considerații, adesea aberante, constituiau argumentele preluării puterii, motivele pentru care Rusia era aruncată în experiența bolșevică. Azi, știind ce s-a întâmplat de fapt chiar în anii vieții lui Lenin (decedat în 1924), textul lasă impresia unei irealități absolute.

În noaptea de 24/25 octombrie, membrii CC ai PC(b) Lenin, Troțki, Sverdlov, Kamenev, Zinoviev, Stalin etc. s-au întâlnit într-un mic apartament de la periferia industrială a Petrogradului. Aspectul cel mai frapant a fost atmosfera. Semăna cu o operă bufă. Ca să ajungă la adresă, liderii bolșevici, inclusiv Lenin și Troțki, s-au deghizat (cu peruci, mustăți sau dimpotrivă, pilozitățile, rase și părul, vopsit). Erau îmbrăcați cu diverse vestimentații fanteziste – având în vedere că erau dați în urmărire de poliție, în pericol de a fi arestați. Spre ghinionul Rusiei, toți au ajuns la întâlnire. În această atmosferă de „deghizament” – măști, costume de scenă – s-a hotărât în acea noapte lovitura care avea să marcheze istoria secolului XX.

Sursa foto: Pinterest

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe