„Diavolul și Bunul Dumnezeu” – versiunea răsăriteană. Perspectiva seculară și perspectiva religioasă asupra comunismului

Dan Dungaciu Publicat la: 20-12-2017

Într-o carte faimoasă la vremea ei și pe nedrept uitată astăzi, Sociologie du Communisme (1949), Jules Monnerot numea comunismul L’„islam” du XXe siècle. S-a acreditat deja ideea că nu poți epuiza mizele ideologiei comuniste și ale Revoluției bolșevice făcând abstracție de conotațiile ei pseudoreligioase. Așa se explică, de altfel, faptul că războiul cu religia a fost de la început asumat fără rest. După 1917, a devenit un veritabil proiect, chiar dacă despre asta se discută astăzi extrem de puțin.

 

La început a fost bătălia cu religia…

În istoriile Revoluției ruse, religiei – atunci când este pomenită – nu i se acordă decât o atenție parcimonioasă. După cum remarca istoricul Richard Pipes într-o lucrare excelentă dedicată chestiunii, Russia under the Bolshevik Regime, 1919-1924 (1994), „W.H. Chamberlain dedică acestui subiect mai puțin de cinci pagini într-o carte de aproape o mie de pagini. Alți autori… o ignoră cu desăvârșire. O asemenea lipsă de interes nu poate fi explicată decât prin caracterul secularizat al istoricilor moderni. Şi totuși, chiar dacă istoricii sunt secularizați, oamenii de care se ocupă sunt în covârșitoarea lor majoritate religioși: în acest sens, locuitorii a ceea ce avea să devină Uniunea Sovietică – creștini, evrei și musulmani în aceeași măsură – se poate spune că trăiau în Evul Mediu. Pentru ei, cultura însemna religie – credință religioasă, dar mai ales ritualuri și festivaluri religioase: botez, circumcizie, confirmare, spovedanie, înmormântare, Crăciun și Paște, Paște evreiesc și Yom Kippur, Ramadan… Comuniștii au atacat credințele și practicile religioase cu o vehemență nemaivăzută de pe vremea Imperiului Roman. Ateismul lor agresiv a afectat masele de cetățeni mult mai puternic decât suspendarea posibilității de exprimare a nemulțumirii politice sau impunerea cenzurii”.

Politica generală a bolșevicilor față de Biserică transpare cel mai limpede din scrierile lui Lenin. Într-o scrisoare secretă din 19 martie 1922, președintele Sovnarkom-ului, V.I. Lenin, abordează problema rezistenței opuse de cler și credincioși față de aplicarea decretului din 23 ianuarie 1918. Lenin scria: „Consider că aici adversarul nostru comite o enormă greșeală încercând să ne atragă într-o luptă hotărâtoare atunci când acestea nu-i lasă defel loc de nădejde sau folos. Dimpotrivă, pentru noi, anume acest moment este deosebit de prielnic și în genere acesta e singurul moment când avem 99 de șanse de succes deplin din 100 să-l zdrobim pe neprieten pe un capăt și să ne asigurăm pentru multe decenii pozițiile care ne sunt necesare. (…) La congresul partidului, să desfășurăm în această chestiune, împreună cu lucrătorii de vârf ai GPU (Glavnoe Politiceskoe Upravlenie), NKIu (Narodnâi Komissariat Iustiții) și ai Revtribunalului, o ședință secretă cu participarea tuturor sau aproape a tuturor delegaților. La această ședință să promovăm o hotărâre secretă a congresului despre faptul că ridicarea lucrurilor de preț, în special ale celor mai bogate lavre, mănăstiri și biserici, trebuie să aibă loc cu cea mai necruțătoare fermitate, bineînțeles în cel mai scurt termen și fără nici o reținere. Cu cât mai mare va fi numărul reprezentanților burgheziei reacționare și ai clerului reacționar pe care vom reuși să-i împușcăm cu această ocazie, cu atât va fi mai bine. Trebuie ca anume acum să-i dăm acestui public o astfel de lecție, încât pentru câteva decenii nici să nu îndrăznească să gândească la vreun fel de rezistență” (Izvestia ȚK KPSS, 1990, nr. 4, pp. 191-194).

Conform datelor furnizate de Pipes, asaltul asupra religiei a început imediat; conform rapoartelor comuniste consemnate de autorul citat, între februarie și mai 1918, 687 de persoane au murit în timp ce participau la procesiuni religioase sau încercând să apere proprietăți bisericești. Dar cea mai importantă campanie antibisericească a fost lansată de Lenin în 1922; intenția era de a distruge, o dată pentru totdeauna, ceea ce mai rămăsese din autonomia corpurilor religioase – cu alte cuvinte, să poarte spiritul lui „Octombrie” în rândurile religiei organizate, relicvă a vechii ordini. Direcția campaniei a fost încredințată unei comisii prezidate de faimosul Troțki. Arestările și „procesele” au început aproape imediat. Există în arhiva lui Lenin – ne informează Pipes – un ordin emis de el însuși și în care solicită să fie informat zilnic cu privire la numărul preoților uciși… Au fost – după cum remarcă Richard Pipes – „repetiții pentru spectaculoasele procese falsificate ale lui Stalin din anii ’30”. Documente făcute publice recent indică faptul că peste opt până la unsprezece mii de persoane – călugări, călugărițe, ierarhi – au fost executați sau uciși în campania antibisericească din 1922.

 

Două perspective asupra comunismului

De ce este importantă această evoluție? Nu doar pentru că arată vectorul acțiunii comuniste împotriva religiei – multe revoluții au fost antireligioase –, ci pentru că explică reacția răsăritenilor în fața acestei ocupații. Iar ca să înțelegem această reacție, trebuie să avem în vedere situația acestor societăți la confruntarea cu regimul exportat de la Moscova. Cum citatul din Pipes a sugerat deja, societățile răsăritene erau, la începutul secolului, societăți tradiționale, rurale, cu un grad înalt de religiozitate. Religia era unul dintre reperele existențiale majore. Astfel că perspectiva acestor societăți asupra realității politice era, la rândul ei, influențată de religie – inclusiv perspectiva asupra comunismului. Şi aici este una dintre distincțiile majore dintre societățile noastre contemporane și cele răsăritene de la început de secol. În esență, este vorba despre distincția dintre perspectiva religioasă și perspectiva seculară asupra comunismului.

Perspectiva seculară asupra comunismului vede în acest regim un sistem totalitar, ineficient economic, social sau politic, un regim care încalcă sistematic drepturile omului etc.; undeva, în final, sesizează și încălcarea gravă a libertăților religioase care se petreceau în regimurile comuniste. O perspectivă religioasă schimbă aproape radical ierarhiile. Comunismul devine aici un regim politic care are toate caracteristicile menționate mai sus, dar care, în primul rând, vrea să întoarcă cu susul în jos toate valorile și axiologiile; un sistem care închide și distruge bisericile, un proiect care vrea să-l substituie pe Dumnezeu și să impună pe pământ domnia Antihristului.

În România, de pildă, în special în Basarabia, această viziune a fost extrem de puternică. Anticomunismul religios a fost aici, probabil, mai puternic decât oriunde altundeva. Mișcările de dreapta radicale sau extreme din România au utilizat, spre deosebire de omoloagele lor din Germania, Italia sau altundeva, religia și simbolistica religioasă – ideologizate, în bună măsură – la cel mai înalt grad. De aici, eficacitatea propagandei antisovietice – dublată de faptul că România avea o graniță comună cu URSS – și utilizarea sistematică a unor formule de tip „Cruciada antisovietică”, „Lupta cu Antihristul” etc. Este mai mult decât relevantă descrierea pe care preotul și istoricul basarabean Paul Mihail o face în jurnalul său teribilelor zile de 28-29 iunie 1940, zilele ocupației comuniste dincolo de Prut: „Vineri, sâmbătă, 28-29 iunie 1940, Chișinău-Iași. E Vinerea Patimilor României Mari! Sfârșitu-s-a! Ceea ce generații întregi au luptat, au sângerat, au muncit s-a risipit, s-a distrus, s-a năruit. Este oare de crezut aceasta, că în câteva ceasuri să se prăbușească o provincie, să se risipească milioane de oameni și să se sfârșească o religie creștină de două mii de ani?” (Jurnal, 1940-1944, și Corespondență). În plus, rezistența anticomunistă sau antisovietică purtată de românii de pe ambele maluri ale Prutului nu se poate înțelege până la capăt făcând abstracție de acest element, alături de cel etnoidentitar.

Astăzi, perspectiva seculară este, după cum sugera și Pipes, predominantă, dar a privi numai în acest fel, secular, adică, problematica comunismului înseamnă a simplifica enorm. Mai cu seamă când e vorba despre Biserica de după 1944, când aceasta s-a văzut confruntată cu un regim care îi nega aprioric premisele ontologice. Acesta este cadrul, cel al unei întâlniri imposibile, în care trebuie cercetat raportul dintre Biserică și regimul comunist după ocupația sovietică. Cel puțin în ceea ce privește situația Bisericii, se potrivește perfect vorba celebrului Volkoff: „Nu există o societate comunistă, ci o dominație comunistă asupra unei societăți care supraviețuiește cum poate”.

Sursa foto: Kobo.com

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe