Problema înapoierii între populism și marxism

Angelo Chielli Publicat la: 20-12-2017

Dezbaterea privind tema centenarului Revoluției bolșevice de la 1917 a fost ocazia de a revigora cultura politică care se legitimează de la curentele tradiționale ale gândirii rusești și, sărind pe de-a întregul perioada comunistă, să se reconecteze cu prezentul. Și totuși, confruntarea filosofico-politică între populiști și marxiști a fost intensă la sfârșitul secolului al XIX-lea, de exemplu, cunoscând influențe reciproce atât de importante, încât putem afirma că marxismul rus și-a asumat acele caracteristici specifice pe care le cunoaștem tocmai ca urmare a interconectării profunde a opiniilor.

Cele două mișcări revoluționare, aceea de inspirație marxistă și cea populistă, s-au confruntat pentru o lungă perioadă de timp pe tema înapoierii – subiect care a fost de altfel foarte bine analizat în cadrul studiilor lui Alexander Gerschenkron.

Punctul de legătură dintre acestea a fost gândirea lui Marx, care în lucrarea sa, Capitalul, trasează un parcurs ce pare a fi obligatoriu pentru țările înapoiate/întârziate ce aveau intenția să se îndrepte către modernizare. Pentru filosoful din Trier, țara care este din punct de vedere industrial mai avansată trasează drumul pe care cele mai înapoiate trebuie să-l parcurgă. Cu toate acestea, claritatea acestei afirmații începe să se clatine imediat ce este corelată cu alte părți ale nesfârșitei sale producții științifice.

Pentru Marx, forma comunitară a satului rusesc (obščina) este, între formele cele mai arhaice, cea mai recentă. Tocmai din acest motiv, aceasta prezintă anumite caracteristici care ar putea să favorizeze descompunerea sa. În primul rând, țăranul deține o casă în care locuiește și are o grădină, în timp ce terenurile cultivate, pășunea și pădurile sunt comune. Prezența în același timp a celor două forme de proprietate – privată și comună, care nu era cunoscută inițial – poate fi la rândul său un factor de disoluție sau de depășire a formei de proprietate de tip comunitar. În plus, în comparație cu comunitățile arhaice, legăturile dintre membrii comunității nu sunt doar cele de sânge, iar acesta poate fi un alt element care ne poate induce să ne gândim la o posibilă evoluție către o formă mai modernă.

Cu toate acestea, forța crescândă a mișcării revoluționare ruse din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea i-a pus pe Marx și Engels în fața unei probleme, și anume dacă revoluția socialistă a fost posibilă într-o țară în care nu se cunoștea dezvoltarea deplină a capitalismului. În anul 1882, Marx și Engels susțineau că proprietatea comună țărănească rusească ar fi putut constitui fundația pentru construirea unei societăți comuniste. Această deschidere în raport cu structura tradițională a Rusiei din partea lui Marx și a lui Engels intervine tocmai în cursul unei dezbateri care, între anii ’70 și ’80 ai secolului al XIX-lea, a apărut între marxism și populismul rus.

Într-o scrisoare scrisă în anul 1877 (dar adusă în fața publicului doar în 1886), care venea să răspundă unui articol publicat de Nikolai Konstantinovici Mihailovski – care susținea că în Capitalul nu se lua în considerare posibilitatea de a fi conturată o altă opțiune, diferită și în același timp mai bună în comparație cu cea occidentală pentru dezvoltarea Rusiei – Marx nu era de acord cu interpretarea pe care marxiștii ruși o dădeau lucrării Capitalul, și aici se referea mai ales la Plehanov. Aceștia susțineau că nașterea și dezvoltarea capitalismului ar fi putut să urmeze un parcurs unic, indiferent de locul în care acesta se afirma, pentru că marxismul trebuia să fie înțeles ca o teorie universală a dezvoltării istorice. În cadrul acestei scrisori, dimpotrivă, Marx susținea că el a dorit să indice drumul prin care Occidentul a depășit feudalismul, iar aceste considerații nu puteau fi extinse în mod mecanic întregii lumi. Orice fenomen istoric, afirma Marx, trebuie să fie studiat separat și comparat cu alte fenomene similare, în afara unei filosofii a istoriei care se prezintă ca supraistorie.

Câțiva ani mai târziu, tot răspunzând unei scrisori, de data aceasta scrisă de Vera Zasulich (8 martie 1881), unde acesta punea problema dacă forma comunitară rurală rusă ar fi condamnată, din cauza unei legi istorice ineluctabile, să dispară definitiv sub loviturile modernității capitaliste, urmând un parcurs asemănător ca cel care s-a verificat în Occident, Marx răspundea, reafirmându-și poziția, că în cadrul lucrării Capitalul ar fi dezvoltat o teorie universală a dezvoltării istorice și, ca urmare, nu era în situația de a prelua din ideile prezentate în carte argumente favorabile sau contrare menținerii obščina. Marx chiar insistă asupra faptului că aceasta ar putea să devină pivotul în jurul căruia să se înceapă procesul de regenerare socială a Rusiei imediat ce erau eliminate influențele nocive ale statului țarist și ale proprietarilor funciari, care ar fi putut să o abată de la dezvoltarea sa normală. Concluzia lui Marx este explicită: comuna rurală rusească nu este amenințată de fatalitate în cadrul istoriei, ci de autocrația țaristă, care susține în mod artificial capitalismul în Rusia prin plătirea costurilor economice și sociale de către țărani și de aceea apare necesitatea declanșării unei revoluții.

Populiștii au fost puternici susținători ai economiei rurale și ai instituțiilor satului, acestea fiind considerate a fi forțe anticapitaliste. Ei nu au înțeles capitalismul ca pe o dezvoltare istorică necesară, ci ca pe un model economic pe de-a întregul străin instituțiilor tradiționale al poporului rus și, ca urmare, nu era considerat ca fiind un progres, ci un regres. Ca urmare, persistența și apărarea formelor economice și sociale tipice pentru obščina au fost considerate ca fiind unicul instrument capabil să ofere o bază națională specifică rusă pentru un sistem comunitar și socialist. Acești intelectuali influențați de Marx (ale cărui scrieri au început să fie traduse în Rusia între anii ’70 și ’80 ai secolului al XIX-lea) îl citeau pe acesta într-o formă specific rusească, susținând astfel că, în condițiile în care Rusia avea un caracter agricol prin excelență, era nevoită să sară faza capitalist-burgheză care caracterizase dezvoltarea economică din Europa Occidentală tocmai pentru că prezența comunităților rurale ar fi permis o trecere directă de la feudalism la socialism, evitând astfel ca poporul să sufere de enormele costuri sociale pe care tranziția a produs-o în țările occidentale.

Astfel, populiștii se opuneau atât liberalismului, cât și marxismului occidental. Împreună, într-adevăr, erau susținătoarele unui evoluționism și determinism socioeconomic, considerând ca fiind inevitabile fazele istorice pe care societățile umane le-a traversat și, ca urmare, chiar și în Rusia, trecerea de la societatea agricolă la cea industrială ar fi trebuit să urmeze aceleași etape pe care le-au cunoscut Franța și Anglia.

Ca urmare, în timp ce liberalii și marxiștii considerau că ceea ce bloca afirmarea capitalismului în Rusia ar fi un reziduu antiistoric care trebuia să fie eliminat și prin urmare și obščina, ca organizare economică și socială, trebuia să aibă o soartă similară, acestea fiind etape necesare occidentalizării țării, populiștii considerau că nu trebuia să fie urmată calea Occidentului, ci propria cale de dezvoltare, singura în stare să depășească relele specifice civilizației occidentale.

Sincretismul ideologic al populiștilor este reprezentat foarte bine de considerentul că ei nu se îndreaptă spre necesitatea dezvoltării capitaliste în Rusia, argumentele principale necesare susținerii acestui demers fiind preluate tocmai din marxism. Dezacordul consta în faptul că în condițiile în care obščina era o comunitate autosuficientă, avea și un nivel scăzut de productivitate, deci industria în Rusia ar fi avut dificultăți majore să se dezvolte în condițiile lipsei unei cereri interne capabile să absoarbă producția industrială. Chiar și posibilitatea unei dezvoltări industriale pe baza exportului era puțin probabilă în Rusia pentru că, fiind o țară care a intrat prea târziu pe calea dezvoltării capitaliste, nu avea capacitatea să impună propriile produse pe o piață externă dominată de țările mai dezvoltate din punct de vedere tehnologic și industrial, cum sunt cele europene sau nord-americane.

Cum este ușor de constatat, a existat un consens major între ideile lui Marx și cele ale populiștilor ruși. Fiecare accentua problema căutării unei căi autonome de dezvoltare capitalistă a țărilor înapoiate, prin care această stare de întârziere să se transforme – în cadrul unui context internațional unde există posibilitatea importării tehnologiei și cunoașterii etapelor pe care celelalte țări le-au parcurs – dintr-o constrângere într-o oportunitate pentru accesul la modernizare, care să fie în același timp mai specific unei țări necapitaliste. Iată cum această dezbatere a influențat profund opera teoretică și politică a lui Lenin. Acesta își rezumă criticile adresate teoreticienilor populiști în lucrarea Dezvoltarea capitalismului în Rusia. Prin această lucrare, el respinge în primul rând ipoteza populistă conform căreia din cauza productivității scăzute a agriculturii rusești nu ar exista posibilitatea creării unei piețe interne capabile să susțină cererea de bunuri și să permită o dezvoltare capitalistă adecvată. Obiecția leninistă constă în faptul că el încearcă să demonstreze că piața internă pentru dezvoltarea capitalistă este creația însăși a capitalismului. Lenin clarifică abordarea sa spunând că extinderea pieței intervine cu precădere în baza dezvoltării cererii de bunuri de producție și mai puțin ca urmare a aceleia pentru bunuri de consum. Până la urmă, creșterea pieței interne este relativ independentă de cererea de bunuri de consum ce derivă din munca plătită, dat fiind că aceasta se datorează consumului productiv. Această limitare de care vorbesc populiștii este în realitate condiția proprie a țărilor în care capitalismul se găsește în fazele inițiale și nu este în măsură să facă imposibilă o expansiune. Mai mult, Lenin îi critică pe populiști spunând că ei privesc în continuare către o societate și un model social care nu mai există în realitate sau, pentru a o afirma mai clar, nu a existat niciodată în forma idealizată pe care au descris-o. Disoluția acestei presupuse unități organice a obščina era la sfârșitul secolului într-un punct din care nu se mai putea întoarce. Lenin demonstrează că, chiar și în spațiul rural, apare stratificarea socială specifică sistemelor capitaliste. Populația din spațiul rural, datorită dezvoltării economiei de piață, se împarte gradual în două grupuri: burghezia rurală și proletariatul agricol. Ambele clase prezintă caracterul mercantil și monetarist al propriei economii drept caracteristică.

Concluzia lui Lenin este că doar prezența marii industrii mecanice permite distanțarea definitivă a maselor rurale de anticele dependențe economice și politice. Desigur, ritmul de dezvoltare al capitalismului în Rusia era foarte lent pentru că în nici o țară nu au supraviețuit atâtea instituții premoderne incompatibile cu capitalismul și de aceea extinderea sa este în parte blocată. Paradoxul scos în evidență de Lenin este că, atât în cazul dezvoltării capitalismului, cât și în situația unei insuficiente dezvoltări a acestuia, condiția lucrătorilor este foarte grea.

În același timp, scopul lui Lenin nu a fost acela de a da o evaluare pur teoretică în privința dezvoltării capitalismului în Rusia, el dorea în primul rând să verifice dacă lupta pentru comunism în Rusia avea sau nu un fundament. De aceea, confruntarea/conflictul cu populismul a fost important în condițiile în care i-a permis lui Lenin să se elibereze de reziduurile deterministe care caracterizau Internaționala a II-a. Într-adevăr, așa cum a scris câțiva ani mai târziu în eseul Falimentul celei de-a II a Internaționale, revoluția „nu se naște din toate situațiile revoluționare, ci doar din acelea în care transformărilor obiective indicate i se alătură o transformare subiectivă, și anume capacitatea clasei revoluționare de a îndeplini acțiuni revoluționare de masă suficient de puternice pentru a distruge sau măcar să agraveze situația în vechiul guvern, care, într-o perioadă de criză, nu va mai „cădea” niciodată dacă nu „va fi făcut să cadă”. Este ușor să auzim în aceste cuvinte ecoul polemic dintre obiectiviști și subiectiviști care a caracterizat dezbaterea politică după 1825, referitoare la condițiile și posibilitatea unei revoluții într-o țară înapoiată cum ar fi Rusia.

Importanța dezbaterii dintre marxiști și populiști, care se va prelungi pe întreaga perioadă revoluționară, este de un interes major deoarece, pentru prima dată, se pune în mod explicit problema raportului dintre țările industrializate și cele înapoiate, iar dacă acestea din urmă sunt constrânse să urmeze pas cu pas etapele parcurse de primele sau, dimpotrivă, este posibil să fie imaginat un proces care să sară anumite etape. Desigur, această problemă apare cu acuitate în momentul în care nu avem de-a face doar cu o temă teoretică, ci apare o conexiune cu acțiunea politică a grupurilor revoluționare.

Traducere realizată de Sabin Drăgulin

Sursa foto: Wikipedia

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe