Despre recalibrarea accentelor în jurul unei aniversări

Victor Rizescu Publicat la: 20-12-2017

Dacă miza îndemnului de a medita în 2017 asupra învățămintelor lui 1917 este cea de a clarifica natura implicațiilor ireversibile, a sedimentelor nefaste și a reverberațiilor funeste ale ciclului istoric încheiat în 1989-1991, atunci cu siguranță că nu este doar un exercițiu de pedanterie să plasăm începuturile secvenței istorice în cauză acolo unde își află locul cu adevărat: în vara lui 1914, atunci când ruperea echilibrului geopolitic din epoca de aur a imperialismului a pus în mișcare dinamica radicalizării ideologice, din al cărei flux propagat în interacțiune cu faliile inegalităților structurale la scară mondială s-au desprins atât derapajul leninist al revoluției din Rusia, cât și reacțiile fasciste față de exemplul contaminant al acestuia demarate în diverse locuri. Tot astfel, în măsura în care o asemenea reflecție nu poate evita să se raporteze cu precădere la efectele pe plan românesc și regional ale evenimentelor petrecute acum o sută de ani în noiembrie, nu este câtuși de puțin un act de ritualism gratuit să amintim că expansiunea comunismului din anii 1943-1945 a avut mai puțin de-a face cu energia expansionistă intrinsecă a stalinismului decât cu nebunia atacului german asupra statului stalinist din 1941 (conjugată cu nebunia egală a atacului japonez asupra Statelor Unite din același an). Avem de-a face cu corelații greu de ignorat într-un bilanț aniversar consacrat actului de debut al comunismului.

 

Aniversările, și cu precădere cele desfășurate în registrul doliului, au neplăcuta caracteristică de a predispune la îngustarea perspectivei, la ștergerea nuanțelor și la obliterarea ambivalențelor. Chiar dacă nu e cazul să abandoneze accentele de doliu, aniversarea românească a Revoluției bolșevice le poate evita fără mari eforturi pe cele de litanie. Prin urmare, ea poate oferi ocazia lărgirii perspectivei în jurul evenimentului rememorat în maniera sugerată mai sus, un punct de observație privilegiat pentru a desluși nuanțe și un stimulent pentru efortul de a degaja ambivalențele factorilor dominanți ai ordinii sociale globale.

1917 a deschis o eră a extremismului. Însă deciziile politice înlănțuite după tiparul dominoului din 1914, responsabile în cea mai mare măsură pentru declanșarea dezastrului, compromițând astfel șansa democratizării line a simbiozei burghez-aristocrate de la începutul veacului XX, au fost luate în ambianța arhaismului politic al cancelariilor imperiale central-est-europene (ale Austro-Ungariei, Germaniei și Rusiei, după ordinea intrării în scenă). Extremismul s-a născut deci din matricea inerției, și nu doar a celei specific rusești. Ulterior, cel de tip comunist s-a metamorfozat el însuși într-o nouă mașinărie de perpetuare a inerției (sau de promovare a compromisului împins până la contradicție, de factură chineză). Atunci când îl privim în ansamblu, amintirea deceniilor sale de paralizie și marasm este mult mai puternică decât cea a entuziasmului dogmatic și sângeros de început, iar moștenirea sa cea mai vizibilă, cel puțin în părțile europene, este accentuarea decalajelor de dezvoltare, încâlcirea relațiilor sociale și pervertirea corespunzătoare a mentalităților. Lucrul e valabil până într-atât încât, odată cu trecerea timpului, a stărui prea mult asupra etapei revoluționare a experimentului comunist, fie și din respect pentru victimele ei, riscă să arate ca o încercare de a imprima o distincție retro unui peisaj dezolant. Dar dacă inerția și subdezvoltarea sunt atributele definitorii ale fenomenului inaugurat prin asaltul asupra Palatului de Iarnă din Petrograd, nu e mai puțin adevărat că trăsăturile lor specifice se estompează treptat în peisajul nenumăratelor versiuni de eșec modernizator înlănțuite pe durata lungă a istoriei, așa cum e el reconstituit din unghiul urgențelor și preocupărilor contemporane și pe baza unei tot mai consistente acumulări a cunoașterii comparative în intervenții de felul celei a lui Acemoglu și Robinson din Why Nations Fail.

Capacitatea marxismului de a dezmorți conștiința cercurilor liberale și conservatoare în legătură cu problematica socială a fost dovedită – inclusiv în România – înaintea lui 1917, iar după acel moment, unda de șoc a revoluției periferice a putut fi încorporată în acțiunea de articulare viabilă a statului bunăstării în diferite grade, în diverse locuri din afara spațiului sovietic și apoi din afara extensiunii sale comuniste (cu cel mai mare succes în Occidentul extrem). Sub regimurile de inspirație sovietică, în schimb, legitimarea leninistă a revoluției întreprinse prin comprimarea etapelor, sub egida elitelor inițiate și în conformitate cu prezumția de universalizare necesară a procesului astfel declanșat a constituit un cadru aparte de manifestare pentru ambivalența constitutivă a viziunii lui Marx. Balanța s-a înclinat aici în favoarea germenului totalitar al acesteia, deprecierea legalismului liberal ca ideologie de clasă burgheză în numele eliberării autentice prin dezalienare progresivă și dialectică și în defavoarea multiplelor sale valențe emancipatoare (ba chiar în paguba virtuților sale analitice). E greu de contestat că cea mai importantă provocare intelectuală a rememorării lui noiembrie 1917 va rămâne întotdeauna cea de regândire în orizonturi veșnic schimbătoare a încrucișării de sensuri și mesaje.

Conștiința publică a fiecărui loc înfățișează predilecții și tipare ale raportării la reperele istoriei universale mai mult sau mai puțin diferite de cele ale speciilor de discurs despre istorie cu audiență maximă în aceeași epocă, la scara întregii lumi. La vremea când reflectăm asupra unui secol de la Revoluția bolșevică din perspectivă românească, imaginea cu cea mai largă circulație globală a traumei comuniste românești, vehiculată în limbajul sobru al istoriei comparative, este cea referitoare la căderea lui Ceaușescu din cartea Homo Deus a lui Y.N. Harari (pp. 155-160 în ediția Vintage). În ce mă privește, îmi e greu să evit concluzia unei dezirabile recalibrări a memoriei noastre colective în rezonanță cu accentele acestei specii de raportare la marcajele simbolice ale istoriei mondiale.

Sursa foto: Ziua Veche

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe