Revoluția bolșevică și impactul acesteia în istorie

Silvio Suppa Publicat la: 20-12-2017

La o sută de ani de la Revoluția bolșevică din 1917, este important să ne întoarcem și să ne gândim pentru a înțelege care este semnificația valorii acestui mare eveniment atât în țările din vechea Europă liberală și postliberală, cât și în cele din Europa Orientală, ce se află la granițele actuale ale Federației Ruse. În aceste teritorii, ce până mai ieri erau guvernate de așa-numitul socialism „real”, noile generații sunt departe de ideologia comunistă, dar, în același timp, au multe întrebări despre un trecut al propriilor părinți, care a fost condiționat de o putere politică deosebit de rigidă. Dar, revoluția acelui „Octombrie roșu”, așa cum este în continuare definit de către culturi civile europene dintre cele mai diferite, merită în continuare o atentă considerare; înainte de orice, pentru că a impus o ruptură incredibil de violentă în inima unui război mondial – era anul 1917 – și a avut acest caracter încă din momentul izbucnirii sale, de la primele lupte catastrofale, dovedindu-se a fi prologul celui de-al doilea conflict mondial, care a izbucnit după doar două decenii.

În plus, Rusia, unde Lenin a dat ultimul impuls spre socialism, era o lume fascinantă și complicată, plină de contradicții enorme, foarte greu de rezolvat și dorea să se inspire doar dintr-o zonă a democrației liberale tradiționale. Pe de o parte, avem puterea nemăsurată a țarilor, care, deși trăiau în interiorul curților luxoase, erau mai degrabă atenți la frumusețile vieții internaționale decât la gravele probleme cu care se confrunta imensa populație a Imperiului. De altă parte, avem Rusia secolului al XIX-lea, ce produsese o excepțională cultură literară, teatrală, artistică, filosofică, muzicală și chiar cinematografică, dacă nu dorim să subevaluăm acest tip de exprimare intelectuală, care nu putea exista fără deținerea unor tehnologii moderne.

Din acest punct de vedere, Rusia primelor două decenii ale secolului XX se prezenta în fața contemporanilor ca un creuzet în care coexistau atât elemente de noutate, cât și cele ale tradițiilor imobile, un loc al contrastelor imprevizibile, unde se regăsesc nu numai cei mai avangardiști intelectuali – printre aceștia și Lenin –, dar și marea masă alcătuită din poporul numeros și izolat, din țăranii atât de săraci și de muncitorii exploatați, aflați în interiorul unui teritoriu imens, împreună cu tineretul trimis să moară cu iluzia unei victorii militare. Dacă aceasta era, sintetizând la maximum, situația Imperiului Țarist, gata să se prăbușească de pe picioarele sale de lut, Revoluția din 1917 are semnificația, cu siguranță, a unei răsturnări neașteptate, o erupție irezistibilă a voinței și a rațiunii, ce a continuat până la momentul schimbării politice complete. Revoluția sare faza reformelor, sare ideea unei Dume democratice – imposibilă în Rusia țaristă – și instituie un nou model de stat, fondat pe sovietele muncitorilor, țăranilor și soldaților. Experiențele succesive ale comunismului au cunoscut căi foarte controversate, mai ales după moartea lui Lenin, care a avut loc în anul 1924, și după ce noul grup diriguitor al Partidului Comunist Rus a adoptat strategia socialismului doar într-o țară, odată ce a asfințit orice speranță concretă, internaționalistă. Însă noi astăzi celebrăm evenimentul Revoluției, prima ce a avut loc după cea pariziană, de la 1789, și care a avut forța să genereze un nou tip de stat. „Octombrie roșu”, care totuși nu a trăit din memoria iacobinilor francezi, mai degrabă semnalează o etapă pe de-a întregul imprevizibilă în cadrul lungului proces de recuperare a claselor muncitoare, precum și exemplul eclatant al mișcării istoriei contemporane, decis îndreptată către inovare – care avansează oricum, chiar dacă este subminată de neprevăzut și mari incertitudini. Dacă este adevărat că istoria s-a înfăptuit doar prin lacrimi și rupturi, cucerirea Palatului de Iarnă de către bolșevici este tocmai exemplul care demonstrează existența schimbării, a nașterii unei noi societăți, a unei noi Constituții, a unei noi lumi din partea unui „subiect” care pe întreaga perioadă a secolului al XIX-lea își exprimase voința realizării schimbării. La începutul secolului XX, se înființaseră partidele socialiste, fapt de neimaginat în trecut, iar în timp ce lumea capitalismului industrial încerca să iasă din propriile contradicții trimițând în război, la moarte, mase de tineri, bolșevicii reușeau să se opună pieței dominate de principiul acumulării printr-o economie și un sistem al raporturilor sociale ce aveau ca scop valorizarea muncii și a efortului muncitorilor în raport cu logica rece a marilor profituri private.

Desigur, la asfințitul secolului XX, în 1989, avem stingerea chiar și a celei mai târzii moșteniri a Revoluției ruse. Dar aceasta nu s-a întâmplat din cauza bolșevicilor, care au inițiat-o și care au consolidat-o în ciuda deselor tentative reacționare venite din partea armatelor statelor capitaliste ale Europei timpului. Cu toate că Revoluția provenea dintr-o utopie, acele armate nu au reușit să oprească mișcarea socialistă, în timp ce idealul pe care aceasta a concretizat-o a inflamat inimile marilor mase de lucrători și a partidelor, a propriilor simboluri și a culturii lor critice. Pentru această valoare de act fondator al unei culturi inedite, pentru această energie provenită din libertate și din noua subiectivitatea istoriei, astăzi, centenarul nu se reduce la o simplă celebrare, la o rememorare a faptelor trecute, chiar dacă mai are capacitatea de a suscita emoții și pasiuni politice puternice.

Nu toți cei care în prezent își întorc privirile către Revoluția bolșevică nutresc aceleași sentimente; politica, prin natura sa, trăiește în jurul contradicțiilor și a intereselor, a culturilor diferite ce adeseori sunt în opoziție, așa cum am aflat din paginile de istorie. Aceste diferențe de opinii și de orientări trebuie să fie acceptate cu respect și toleranță, în condițiile în care aceasta este în continuare sămânța fecundă a democrației, regula vitală a oricărei ordini între diferite culturi și subiecți. Devine în schimb important să nu atașăm unui trecut stins și să nu uităm „Octombrie roșu”, dacă nu pentru altceva, măcar pentru acea posibilă alternativă care se conservă în ochii generațiilor care i-au urmat.

În timpuri precum cele actuale, în care globalizarea a făcut mulți pași, consolidându-se în cadrele sale, ajungând până în punctul în care în Occident asistăm la tentative importante de redimensionare a democrației, de concentrare a conducerii producției în mâinile unui număr redus de oameni de afaceri, ce sunt gata să guverneze din birourile lor strategii de penetrare ale mărfurilor în viața populației și de acumulare a unor bogății ce nu sunt puse în slujba unei redistribuiri etice.

Multe forțe culturale tinere, preocupate de mediul înconjurător, ce au un spirit cosmopolit combat astăzi cinismul globalizării, însă acest fapt nu înseamnă că o altă revoluție se află după colț sau că ar putea să revină la fel ca în cazul lui Lenin. În istorie, revoluțiile nu revin sau nu revin la fel, cu toate că evoluția și dezvoltarea morală și socială a burgheziei ne-a dăruit două revoluții: în secolul al XVII-lea, în Anglia, și o altă revoluție – armată – care a pus bazele Statelor Unite ale Americii, precum și o răsturnare socială în Franța, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ce a fost aproape „răpită” de către triplul depozit ideal al iacobinilor, sintetizat în triada libertate, egalitate și fraternitate, care astăzi este sculptată în toate mințile democraților sinceri.

Revoluția din Octombrie, totuși, a consacrat în mod substanțial, împreună cu Marele Război, adevărata trecere de la secolul al XIX-lea la secolul XX și a realizat, în cadrul spiritelor și a grupurilor celor mai suferinde din Rusia și din lume, posibilitatea concretă a schimbării în forme pe care nici măcar Marx nu le văzuse ca fiind atât de radicale și care, în fond, în celebrul său Manifest din 1848 nici măcar nu le imaginase, limitându-se să vorbească despre schimbare ca despre un fapt necesar, aproape inevitabil practic, ca un reflex al unei industrii moderne ce se dezvoltase prea mult pentru a nu se ajunge la o confruntare directă între burghezie și proletariat. Faptele istorice nu s-au dus în această direcție, iar dacă astăzi ne place să creăm o „rumoare” intelectuală, aceasta este posibilă numai datorită marii realizări a lui Lenin și al poporului său, datorită acelui raport între „șeful” revoluționar și poporul „său” care a „sfâșiat” timpul; fără inutile aventuri, ci cu o voință determinată de a crea o lume nouă, Revoluția din Octombrie – din noiembrie, pentru Occident – 1917 a deschis o epocă ce nu a mai fost cunoscută înainte și care – pentru a folosi cuvintele lui Gramsci – scrie o ordine nouă. Este surprinzător să ne gândim că întreg procesul de schimbare revoluționară nu era sau nu a fost în realitate triumful unei nebunii sau al unui „vis”, ci marea transformare dorită și realizată de cine intenționa să deschidă o perioadă inedită a progresului. Mai mult, primul act de progres ar fi fost imposibil fără o fază de răzvrătire împotriva supunerii celor care muncesc și care, odată cu Lenin, începuseră să aibă un destin previzibil. Iar atunci când are loc cu adevărat răsturnarea unui sistem ce părea a fi etern și injust – și era injust –, construit și administrat ca și cum ar fi fost proiectat pentru eternitate, când un sistem de putere precum cel țarist este pentru început scuturat și ulterior doborât, se relevă în întreaga sa putere semnul unei voințe capabile să se impună în fața oricărei reguli false, oricărui suveran ce dobândise sacralitatea. Odată cu înlăturarea țarului, a rămas semnul epocal al unei revoluții văzute ca o construcție alternativă și imprevizibilă a unei civilizații care o neagă pe cea anterioară. Iar în acel patrimoniu al negării realizat de către cei care muncesc se menține în continuare fascinația acelui moment din 1917.

Traducere realizată de Sabin Drăgulin

Sursa foto: Oxford Mail

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe