Iluzia revoluțiilor sociale

Varujan Vosganian Publicat la: 20-12-2017

Marea Revoluție din Octombrie nu a fost nici mare, nici revoluție. Ea nu a fost decât prologul unui eșec care a purtat stigmatul secolului XX. Un secol pe care, deși s-a încheiat, totuși prin traumele sale nevindecate îl trăim încă. Anul 1989 a fost deznodământul întârziat al Revoluției bolșevice. Dar el nu a marcat doar eșecul Revoluției bolșevice, ci și pe cel al Revoluției franceze începute în 1789. Lecția celor două secole este aceea că oamenii nu pot fi pe deplin egali și pe deplin liberi în același timp. De altfel, aceasta a fost marea provocare încă din zorii modernității: cum să pui alături libertatea și egalitatea fără să știrbești nimic din rotunjimea lor ideatică. După două sute de ani de elanuri și dezolări, de lecuiri și vătămări, de mântuiri și bântuiri, omenirea se va fi resemnat că asta nu se poate. Cei care au propovăduit libertatea fără opreliști s-au trezit în fața unor mulțimi răzlețe și răzvrătite, separate prin prăpăstii de netrecut și mistuite de nedreptăți. Cei care au proclamat egalitatea fără fisură au îngrădit, fatalmente, libertatea, ducând condiția umană spre limitele mediocrității.

Există, desigur, ca în orice suiș către culmi, mai multe trepte ale libertății și ale egalității. E un fel de Scară a lui Iacob la capătul căreia te poți găsi în casa lui Dumnezeu sau printre demoni.

Scara libertății are cel puțin trei trepte: libertatea de a gândi, de a vorbi și de a schimba. Ele se parcurg chiar în ordinea asta.

 

Scara celor trei trepte ale libertății

Libertatea de a gândi, căreia poeții îi zic pe scurt speranță, există chiar și în spațiile concentraționare. Die Gedanken sind frei, cântau deținuții în lagărele naziste. Libertatea de a gândi este, ca și respirația, un drept pe care omului viu nu i-l poate lua nimeni.

Libertatea de a vorbi este primul pas în care eliberarea regăsită, dar rămasă în acest stadiu, e, mai degrabă, o amăgire. În România, de pildă, după 1990, ne-am dobândit libertatea de a vorbi, ceea ce nu este decât o iluzie zgomotoasă, ba aș zice că vorbim atât de mult, încât uneori nici nu mai avem timp să gândim.

Abia libertatea de a schimba face trecerea la o societate deschisă. Capacitatea de a se reforma și, desigur, de a permite forțelor reformatoare să se manifeste nu e atributul societăților autocratice, închise. Într-o astfel de societate, orice schimbare înseamnă nu ameliorarea, ci distrugerea sistemului. Modul comunist de organizare a societății putea fi menținut sau distrus, dar nu putea fi ameliorat. De aceea, bolșevismul, cu toate formele lui ulterioare, a înăbușit orice tentativă de schimbare, chiar și atunci când, în mod bizar, el însuși era pe cale să o producă. Așa s-a întâmplat cu Noua Politică Economică din Rusia anilor ’20. Tot astfel, cu mandatarii din România; atunci când sistemul nu a mai avut vigilența să oprească lucrurile la timp, el s-a năruit. Așa s-au petrecut lucrurile cu politicile de Glasnost și Perestroika, ce au dus la destrămarea Uniunii Sovietice și reîntoarcerea la o nouă formă de țarism.

În ce privește egalitatea, două trepte sunt esențiale: egalitatea ca linie de plecare și egalitatea ca linie de sosire. Cea dintâi îngăduie ca participanții la jocul social să dispună în mod egal de oportunități, dar beneficiază de ele în mod inegal, funcție de însușirile și aspirațiile lor, cu consecințele de rigoare. Cea de-a doua socotește că, indiferent de punctul de plecare, societatea devine o încolonare fără sfârșit cu stângul pe tobă. O societate umilită și supusă, căci nimic nu uniformizează mai mult decât supunerea și umilința.

Între acestea, aflat pe prima treaptă a libertății când oamenilor nu le mai rămâne – și nici ea întotdeauna – decât speranța și pe ultima treaptă, cu de-a sila, a egalității, comunismul este cea mai proastă alegere.

 

Revoluții sociale vs revoluții științifice și culturale

Eu nu cred în autenticitatea revoluțiilor sociale. Pentru ca o revoluție să fie autentică, ea trebuie să fie ireversibilă. Istoria arată că singurele revoluții care fac parte din evoluția naturală a omenirii și își merită cu adevărat numele sunt revoluțiile științifice (sau tehnologice) la care se adaugă dimensiunea lor culturală în sens larg, de civilizație, iar nu cele sociale.

Tot astfel se judecă și marii biruitori din istorie. Alexandru Macedon nu a fost biruitor pentru că a învins la Issos sau Gaugamela, ci pentru că a creat un contact unic între civilizații. Arabii nu au biruit datorită uluitoarei expansiuni geografice, ci datorită civilizației pe care au creat-o de la Bagdad și până în Granada. Napoleon are locul său în istoria Europei nu datorită bătăliilor de la Arcole sau Austerlitz, ci datorită Codului civil, o Renaștere în domeniul relațiilor sociale comparabilă cu Renașterea culturală a unor Leonardo da Vinci sau Pico della Mirandola. În schimb, hunul Attila sau tătarul Ginghis Han se numără printre învingătorii istoriei, dar nu printre biruitorii ei.

Atunci când mișcările sociale s-au sincronizat cu cele tehnologice, ele au reușit. Revoluția engleză de la jumătatea secolului al XVII-lea a fost, în primul rând, o revoluție geografică. Deschiderea către noi lumi și drumurile comerciale care le-au legat au dus la dezvoltarea burgheziei. Cel care a distrus zidurile Bastiliei, în 1789, a fost, de fapt, motorul cu abur, și nu mulțimea dezlănțuită. Drept dovadă, de fiecare dată, pentru a arăta că omenirii îi este proprie evoluția organică, și nu revoluția socială, acestor revoluții le urmau restaurații. Cea a Stuarților, în Anglia; cea imperială, în Franța. Dar la scară istorică, revoluțiile burgheze bazate pe evoluții neîndoielnice în plan comercial, industrial și cultural au fost, în cele din urmă, ireversibile, pentru că erau sincrone cu progresul tehnologic și cu eficacitatea pe care acesta a produs-o.

În schimb, mișcările revoluționare ce nu s-au întemeiat pe revoluții tehnologice, pe izbânzi științifice și pe deschideri culturale, ca de pildă cele bolșevice, au fost, în cele din urmă, reversibile, chiar dacă au lăsat urme dramatice. Ceea ce arată că nu dimensiunea socială e primordială. În fapt, aceste așa-zise revoluții nu au fost decât lovituri de stat sau cotropiri de popoare.

 

Revoluția bolșevică, un complot

În Rusia, de pildă, în linia evoluției organice, mișcare reformatoare ar trebui socotită mai degrabă așa-numita Revoluție din Februarie 1917, și în nici un caz cea bolșevică, din octombrie al aceluiași an, care a fost de fapt un complot hrănit din haosul creat de război, de confuzia din rândul militarilor, mai ales după rebeliunea lui Kornilov, și de slăbiciunea Guvernului Kerenski. Iată ce scria Lev Troțki despre grupul „revoluționarilor” din exil, câțiva ani mai târziu: „Revoluția (din februarie, n.m.) ne-a prins în plin somn, ca pe fecioarele nebune din Evanghelie” (Ion Bistreanu, „1917. Revoluție sau lovitură de stat?”, Magazin Istoric, noiembrie 2017, p. 6). Modul în care Lenin s-a deghizat pentru a ajunge la Smolnîi seamănă mai degrabă cu aventurile contelui Almaviva din vestita comedie a lui Beaumarchais. Iar la asaltul Palatului de Iarnă, în ciuda miturilor inventate, nu s-a tras nici un glonț (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/bolsevicii-iau-cu-asalt-palatul-de-iarna-1917-ca-un-rau-negru-ne-revarsam-prin-arcul-rosu). O dovadă a caracterului mai degrabă conspirativ al bolșevismului este și faptul că, la alegerile din ianuarie 1918 pentru Adunarea Constituantă, eserii socialiști-revoluționari au câștigat un număr aproape dublu de voturi față de bolșevici. Situație rapid remediată cu forța de Gărzile Roșii.

 

Lipsită de suportul unor evoluții în plan industrial și cultural, cu aroganța specifică oricărei autocrații care nu pune competitivitatea în centrul acțiunii umane și are o filosofie faraonică asupra timpului ca resursă, bolșevismul nu avea cum să supraviețuiască. În ciuda profețiilor lui Karl Marx și a teoriei „verigii celei mai slabe” a lui Lenin, nimic nu a justificat, la scară istorică, regimul bolșevic. Nimic altceva decât o conspirație continuată cu o lovitură de stat și instituirea unui regim menținut prin teroare. Niciodată însă, la scară istorică, teroarea nu a creat procese ireversibile. Ca și ghilotina, bolșevismul a fost una dintre consecințele crude ori utopice ale Revoluției franceze, reprezentate de un Robespierre sau Babeuf. E greu de spus ce am câștigat de pe urma bolșevismului, căci, indiferent ce s-ar fi câștigat, s-a pierdut cu mult mai mult. Poate că cel mai important câștig de aici încolo ar fi ca omenirea să fi învățat ceva de pe urma acestei lecții amare a secolului XX.

Trăim vremuri în care revoluțiile sociale par a-și fi pierdut legitimitatea. Am putea să spunem, nu-i așa, că, odată cu anul 1989, vremea revoluțiilor sociale a trecut. La o privire fugară, s-ar putea crede că era internetului, cu deschiderile sale, cu forța de a informa și de a comunica, este cea mai puternică armă împotriva societăților închise, împotriva autocrațiilor. Să nu ne lăsăm însă amăgiți și să ne păstrăm starea de veghe. Istoria a dovedit că orice armă poate avea două tăișuri.

Sursa foto: PressOne

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe