Cum a trecut timpul? Moștenirea politică a anului 2017

Cosmin Dima Publicat la: 03-02-2018

Anul 2017 a început așa cum s-a sfârșit, sub zodia protestelor. Victoria previzibilă și categorică a PSD și formarea coaliției de guvernare cu ALDE, precum și promisiunea unui program de guvernare executat 100% au părut a fi elemente de stabilitate politică și au generat așteptări mari. Însă, chiar acestea au devenit rapid, ele însele, focare de instabilitate. Modificarea unor legi cu scopul de a corecta disfuncționalități vechi ale sistemului judiciar și imixtiuni din guvernări trecute, dar și de a impune modificări favorabile au provocat multiple seisme politice de diferite magnitudini. Fie au fost reașezări de putere în PSD, fie tensiuni între coaliția de guvernare PSD-ALDE și alte falii, precum instituțiile din sistemul de justiție (asociații ale magistraților, CSM, DNA, DIICOT, Parchetul general, ÎCCJ etc.), părți din societatea civilă coagulată sub #rezist și/sau opoziția parlamentară.

O ordonanță cu un număr fatidic și sute de mii de oameni pe străzile Bucureștiului și în țară, dărâmarea guvernului de către propria majoritate parlamentară, modificarea unor legi ale sistemului judiciar, lupta cu „statul paralel” și influența „soroșistă”, frecvența mărită a avertismentelor externe cu privire la nealterarea statului de drept au creionat imaginea unei coaliții care pune accentul mai mult pe conflict decât pe guvernare. Determinarea de a-și realiza în întregime obiectivele guvernamentale, dar prin orice mijloace, a fost apreciată mai degrabă ca impredictibilitate. Rezultatul? O guvernare lăsată în offside, umbrită de scandaluri și răfuieli politice chiar din primul an.

Conflictul este inerent și este o componentă intrinsecă a politicii, instituționalizată sau nu, însă atunci când este excesiv și sufocă dimensiunea consensuală, devine un risc pentru orice proces democratic. Această evoluție a părut oarecum paradoxală, întrucât alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016 trebuiau să închidă toate rifturile cauzate de competiția electorală. Nu doar că nu au fost închise, dar au fost deschise și mai mult. România a început să fie privită ca un stat care se îndreaptă cu pași mici către o democrație iliberală.

 

Victoria categorică a PSD și eșecul primei nominalizări

Aproape jumătate din voturile valabil exprimate au câștigat social-democrații în alegerile parlamentare, surclasând orice competitor politic atât în stânga, cât și în dreapta spectrului politic. Puterea și legitimitatea de a guverna, alături de partenerii din ALDE, au creat așteptări mari. În schimb, liberalii n-au știut să fructifice victoria din alegerile prezidențiale, dar au împărțit voturile cu USR, pariind pe strategia greșită a unei alianțe invizibile cu o formațiune care nu a ezitat să-i atace în momente-cheie. Fostul căpitan al țării, Traian Băsescu, a reușit să ducă prin furtunile electorale, în siguranță, până în Parlament, Mișcarea Populară. În ciuda acestei imagini clare, nimic nu ar fi anunțat seismele politice care au urmat, cu excepția unei serii de acțiuni politice surprinzătoare și controversate.

Îndreptățit să facă o nominalizare legitimă, Liviu Dragnea a propus-o pe Sevil Shhaideh, o veche și de încredere colaboratoare, ferindu-se de propriul său nume ca urmare a repetatelor avertismente ale lui Klaus Iohannis legate de integritatea unui viitor premier. Propunerea nu a fost norocoasă și a căzut, pare-se, la testele de securitate națională. Refuzul președintelui a înviat fantomele trecutului și șoapte despre suspendarea acestuia au apărut numaidecât. Însă rațiunea a fost mai puternică, iar PSD a venit rapid cu o altă soluție care a și fost acceptată, dar care s-a dovedit a fi, de fapt, sămânța unei confruntări în premieră între majoritatea parlamentară și propriul guvern.

 

Mărirea și decăderea Cabinetului Grindeanu

Cabinetul Grindeanu a fost învestit de Parlament la începutul lunii ianuarie, cu 295 de voturi „pentru” și 133 „împotrivă”. Șase luni mai târziu, 241 de parlamentari, dintre cei care au preamărit guvernul, au dat cu el de pământ. A fost o premieră în politica românească – o moțiune de cenzură, pe numele ei „România nu poate fi confiscată! Apărăm democrația și votul românilor”, și-a îndeplinit rolul, dar în sens invers. A sancționat propriul guvern, și nu pe cel advers. „Vom susține acest guvern, dar vă asigur că vom urmări cu cea mai mare exigență actul de guvernare”, a avertizat Liviu Dragnea la învestirea guvernului. Exigența a fost maximală.

Sorin Grindeanu, fost ministru al Comunicațiilor în Cabinetul Ponta, a fost acuzat atunci că are întârzieri majore în îndeplinirea programului de guvernare și că a devenit mai apropiat de serviciile secrete decât de partidul care l-a propus. Acesta intrase, de fapt, într-un proces de autonomie și nu mai răspundea cererilor partidului. Refuzul de a demisiona la cererea liderilor social-democrați a atras măsuri extreme. Într-o primă mișcare, toți miniștrii, cu o singură excepție, și-au dat demisia, dar au asigurat interimatul. Pasul doi: moțiune de cenzură, vot și decăderea cabinetului. Rezistența premierului la presiunea demisiei a fost spartă prin funcția de control a parlamentului. Peste numai șase luni, noul cabinet va deveni la fel de rezistent la cererile partidului.

 

O ordonanță de urgență cu număr fatidic și un cataclism social

La nici o lună de la instalarea Cabinetului Grindeanu, încurajată de legitimitatea votului din decembrie și de măsurile generoase din programul de guvernare, coaliția de guvernare a provocat primul cataclism. A adoptat în ședința de guvern, la o oră târzie, într-un mod total netransparent, o ordonanță de urgență privind modificarea Codului penal și a Codului de procedură penală și a ignorat comunicarea. Deși adoptarea actului normativ cu număr fatidic a fost precedată de numeroase avertismente ale câtorva zeci de mii de protestatari ieșiți în Piața Victoriei, încurajați de președintele Iohannis, care și-a arătat solidaritatea cu aceștia printr-o baie de mulțime, dar și de criticile venite din interiorul sistemului judiciar, semnalele au fost ignorate sau interpretate eronat.

Rezultatul? Un cataclism care a surprins nu doar clasa politică românească, ci și Europa și lumea întreagă. Sute de mii de oameni au insistat pentru apărarea statului de drept, continuarea luptei anticorupție și retragerea ordonanței. Consecințele? Multiple: critici externe (Comisia Europeană, Departamentul de Stat al SUA, diferite state prin intermediul ambasadelor); polarizare (coaliția PSD-ALDE versus restul lumii); resuscitarea opoziției; creșterea participării; erodarea încrederii în partide și instituțiile publice; creșterea și legitimarea influenței Facebook, acolo unde, în mod virtual, dar cu efecte concrete, s-au organizat și mobilizat mare parte din protestatari; nașterea unor noi comunități virtuale de activiști civici cu obiective politice & altele.

 

De la „normalitatea relaxată” a Cabinetului Grindeanu, la „guvernul alert” al Cabinetului Tudose

Un moment de relansare și relaxare în viața coaliției PSD-ALDE s-a consumat după ce PSD și majoritatea parlamentară au nășit un nou cabinet condus de Mihai Tudose, fost ministru al Economiei în Cabinetele Ponta și Grindeanu. Noul premier a anunțat determinat trecerea de la o „normalitate relaxată” la un „guvern aflat în stare de alertă”.

Desigur, noua armonie nu avea să dureze foarte mult, conflictul dintre noul lider guvernamental și președintele PSD a luat proporții gradual, din diverse cauze (remanieri, restructurări guvernamentale, numiri în Executiv etc.). Însă cauza profundă a conflictului ține de perspectiva politică a liderului PSD, pe care alți lideri o văd mai limitată decât o vede acesta și, de aici, necesitatea asigurării unei tranziții a puterii către șeful guvernului sau a preluării prin conflict.

Dacă Liviu Dragnea a dorit tot timpul un executiv controlat, premierul a încercat ruperea lanțurilor. Experiența aceasta ne arată imposibilitatea coabitării între un șef de partid care dorește controlul și un premier care dorește autonomia. Interese politice divergente.

Cu toate acestea, pe fondul luptei pentru putere, guvernul a guvernat. Care au fost marile realizări ale coaliției PSD-ALDE? În principal, de natură socială, dar și câteva măsuri economice. Au crescut salariile în domenii-cheie (Sănătate, Educație, structuri de forță, Administrație locală), a fost adoptată o nouă lege a salarizării, s-au majorat salariul minim și pensia minimă, au crescut punctul de pensie, indemnizația lunară pentru concediul de creștere a copilului și stimulentul de inserție, a fost eliminat CASS-ul la pensii și impozitul pe venit pentru pensiile sub 2 000 ron. Acest „aventurism bugetar”, cum a fost denumit de opoziție, s-a încadrat totuși în ținta de deficit bugetar de 3%. Creșterea economică a atins un nivel de 7% neașteptat și neprognozat nici de către guvern, nici de către Comisia Europeană, FMI, care au avut estimări mult mai pesimiste. Mediul de afaceri a beneficiat de scăderea TVA de la 20% la 19%, de impozit de 1% pentru microîntreprinderi cu un plafon ridicat la 500 000 de euro cifră de afaceri, s-a eliminat plata CASS pentru veniturile din dobânzi, investiții, dividende, au fost reduse contribuțiile de la 9 la 3 și valoarea acestora de la 39,25% la 37,25%. Trecerea tuturor contribuțiilor sociale în sarcina angajatului, „Split TVA” și adoptarea Directivei 1164 privind reducerea externalizării profiturilor multinaționalelor, prezentate de guvern ca și măsuri de combatere a evaziunii, nu au fost pe placul mediului de afaceri, în special al multinaționalelor.

Dar marile restanțe ale anului 2017? Legea pensiilor, Codul economic, Fondul Suveran de Investiții, Codul administrativ, impozitul pe gospodărie (abandonat), infrastructura rutieră (zero kilometri noi de autostradă).

Îngrijorările pentru 2018? Creșterea inflației, deprecierea leului, creșterea ROBOR, investițiile străine directe, absorbția fondurilor europene, creșterea prețului la combustibili, creșterea prețurilor la alimente.

 

Modificarea legilor Justiției, sub zodia nefastă a OUG nr. 13

23 august a fost ziua când noul ministru al Justiției, Tudorel Toader, a prezentat un proiect de lege de modificare a trei acte normative din sistemul judiciar (Statutul magistraților, Organizarea judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii). Sursa inițială a proiectului a fost CSM, care l-a trimis către Ministerul Justiției în 2016. Ulterior, după preluarea puterii de către coaliția PSD-ALDE, acesta a suferit modificări, iar noul ministru a avut noi consultări cu CSM-ul, Ministerul Public și ÎCCJ. Apoi, Tudorel Toader a justificat modificarea celor trei legi prin faptul că trecuseră 13 ani de la adoptarea lor și aveau nevoie de îmbunătățiri. A fost exclusă din start posibilitatea adoptării prin ordonanță.

Având în minte lecția din ianuarie, proiectul a fost pus în dezbatere publică, supus consultării cu instituțiile din sistemul judiciar și ținut sub lumina reflectoarelor. De interes politic și public major au fost: excluderea președintelui din procedura de numire a șefilor DNA, DIICOT și Procurorului General, răspunderea materială a magistraților pentru erori judiciare, înființarea unei direcții noi pentru urmărirea penală a magistraților și trecerea Inspecției Judiciare sub Ministerul Justiției. Aceste propuneri inițiale au generat critici intense, s-a discutat din nou despre o tentativă de subordonare a Justiției, de dărâmarea statului de drept, de frânarea luptei anticorupție și au pregătit terenul pentru noi proteste #rezist.

Însă coaliția parlamentară PSD-ALDE a preluat la sfârșitul lunii octombrie modificările celor trei legi ca inițiative parlamentare, pentru a fi dezbătute în cadrul unei comisii speciale comune a Parlamentului, înființată la sfârșitul lunii septembrie. După cele 17 ședințe în care inițiativele au fost dezbătute, inițiativele au fost adoptate.

Cum s-a modificat proiectul inițial al ministrului Justiției în urma dezbaterilor din Parlament? Într-un mod cumva diferit: statul se întoarce în mod obligatoriu împotriva magistratului care a comis eroarea judiciară cu rea credință și gravă neglijență pentru a-și recupera prejudiciul achitat către o persoană vătămată; s-a înființat Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție condusă de un procuror-șef numit prin concurs și revocat în funcție de CSM; Inspecția Judiciară a rămas la CSM; inspectorul-șef a căpătat puteri sporite, dar poate fi revocat de plenul CSM; Președintele nu a fost scos din procesul de numire a șefilor DNA, DIICOT, Parchetului General.

De ce a fost contestată această reformă pe un tipar similar cu cel din ianuarie, cu proteste în stradă, critici și avertismente din interiorul sistemului judiciar, îngrijorări externe și o opoziție resuscitată pe sfârșit de an? Pentru că orice propunere de modificare a legilor care guvernează sistemul judiciar s-ar fi născut din inițiativa coaliției, s-ar fi aflat sub zodia nefastă a OUG nr. 13. Și pentru că a fost o rețetă de succes și pentru că o opoziție extraparlamentară anti-PSD/coaliția PSD-ALDE se cristalizase deja. Eticheta „Coaliția împotriva Justiției” avea consecințe. S-a încercat resuscitarea memoriei colective. S-a aruncat în spațiul public premisa, construită intenționat pe baza precedentului OUG nr. 13, că orice modificare care are impact asupra sistemului de justiție destabilizează statul de drept și lupta anticorupție. Dar în lupta politică, de cele mai multe ori, nu există nuanțe. Și atunci, opoziția parlamentară și extraparlamentară au găsit un moment oportun de atac. Prezumția de intenții constructive clamată de coaliție, de reparare a unor disfuncționalități existente în sistemul judiciar din timpuri trecute, a fost anulată de spiritul bântuit al ordonanței fatidice, de tensiunile permanente dintre DNA și Parchetul General și lideri ai coaliției.

De ce, de această dată, nu au mai ieșit sute de mii de oameni în stradă, deși acuzațiile de dărâmare a statului de drept, de subjugare a justiției și de înfrânare a luptei anticorupție au fost aceleași? Evenimentele sociale și politice sunt unice și nici unul nu seamănă cu celălalt. Istoria nu se repetă. Procesul de modificare a legilor din sistemul judiciar a fost total diferit de prima tentativă eșuată. A fost transparent și a implicat toți actorii. Avizul inițial al CSM după finalizarea proiectului de către ministerul lui Tudorel Toader a fost negativ, dar voturile membrilor au fost împărțite aproape în mod egal. Chiar și șefa ÎCCJ a votat pentru un aviz favorabil cu amendamente, deși ulterior, la presiunea sistemului, s-a răzgândit.

Iar, într-un final, diferențe notabile între intențiile inițiale și rezultatele efective ale dezbaterilor publice au existat. Președintele nu a mai fost scos din mecanismul de numire, iar Inspecția Judiciară a rămas sub autoritatea CSM. Din partea asociaților magistraților (UNJR, AMR), dar și a CSM au fost propuse sute de amendamente care au fost preluate de partidele parlamentare în timpul dezbaterilor. În această ciocnire a viziunii politice a coaliției cu cea a sistemului judiciar, sprijinită de opoziția parlamentară și cea extraparlamentară, s-a ajuns la o situație relativ acceptabilă, chiar dacă nu în mod absolut de către fiecare parte, ajungând-se la sfârșitul anului 2017 ca acestea să fie contestate la Curtea Constituțională de către ÎCCJ și PNL.

 

Opoziția la sfârșitul lui 2017: de la o fragmentare certă la o aparentă unitate

Alegerile parlamentare au demoralizat PNL-ul, au făcut loc USR-ului, neexperimentat în lupta și procedurile legislative, și l-au relegitimat pe fostul președinte, Traian Băsescu, epuizat politic, moral și electoral. Opoziția parlamentară – PNL, USR și PMP – a avut un parcurs modest până spre sfârșitul anului, când, în dezbaterea legilor Justiției, a fost mult mai activă. Această opoziție eterogenă, plină de antipatii pe toate direcțiile, copleșită de conflicte interne (demisia lui Nicușor Dan din USR și perioada de interimat, perioada de interimat a PNL-ului după alegeri, resentimentele dintre PNL și USR ) nu a fost capabilă să se măsoare cu o putere hotărâtă să impună un program de guvernare cu orice preț, chiar și cu dărâmarea propriului guvern. Două moțiuni de cenzură și patru moțiuni simple doar la Camera Deputaților n-au avut sorți de izbândă.

Mult mai activă a fost opoziția din stradă, anti-PSD/anti-coaliția de guvernare PSD/ALDE, care nu este același lucru cu sutele de mii de oameni care au ieșit în 5 februarie pentru a protesta împotriva OUG nr.13. Aceasta s-a cristalizat printr-o rețea de ONG-uri, asociații și comunități organizate în spațiul virtual, Facebook și înființate, în timp, în urma unor proteste din trecut (protestele pro-Arafat, anti-Roșia Montana, post-Colectiv, anti-OUG nr. 13).

La fel de activă a fost și opoziția din social media, care în multe cazuri a fost originea opoziției din stradă. Aceasta a criticat, ridiculizat, comentat sau a distribuit gafe, erori, conflicte, scandaluri ale guvernului de coaliție, liderilor sau inițiativelor parlamentare controversate. Agora virtuală și-a câștigat respectul și influența în spațiul politic.

Fragmentarea de la începutul anului a opoziției parlamentare s-a atenuat mult mai târziu. Partidele opoziției au semnat împreună o moțiune de cenzură și ultima moțiune simplă depusă la Camera Deputaților. Însă unitatea a rămas mai mult aparentă. Conferința de presă ținută în 10 decembrie, în contextul dezbaterilor legilor Justiției, de către PNL, USR, Cioloș și câteva ONG-uri nu a dat neapărat măsura unității, ci doar a unei coalizări conjuncturale. Teza se va verifica în 2018.

Per ansamblu, opoziția extraparlamentară (cea din stradă și cea virtuală) a dominat opoziția parlamentară în anul 2017. Tot ea a fost cea care a stimulat o colaborare mai bună a opoziției parlamentare. Permanentizarea unui astfel de fenomen ar sublinia declinul partidelor de tip clasic, cu structuri rigide și proceduri interne.

 

O concluzie și-o speranță pentru anul Centenarului Marii Uniri

Moștenirea politică a anului 2017 este conflictul. Cu cât va fi mai mare și se va consolida pe o singură dimensiune, cu atât mai repede se va permanentiza polarizarea. Coaliția de guvernare nu va putea paria doar pe proprii susținători, deși în ciuda tuturor conflictelor, scandalurilor, tensiunilor politice și guvernamentale intenția de vot pentru PSD a rămas în jurul procentului de 40%. Va trebui să se uite foarte bine cine-i va sări în apărare și cine se va poziționa în tabăra adversă. Căci, așa cum spune regula conflictului, acesta mobilizează în ambele direcții. Cine inițiază un conflict trebuie să spere că va fi susținut de câți mai mulți simpatizanți, altfel va pierde.

Marea greșeală din ianuarie a coaliției de guvernare a fost să considere că, în urma legitimității date de votul din decembrie, poate schimba legile penale în orice direcție, fără a ajunge la un consens, chiar și minimal, cu structuri din sistemul judiciar, în apărarea căruia a sărit „restul lumii”. Aceasta a fost și o lecție despre puterea divizată în democrație.

Până una-alta, consensul se amână pentru o dată ulterioară. Poate 2018, anul Centenarului Marii Uniri, va fi mai liniștit și mai dispus la dialog și rațiune.

Sursa foto: RFI Romania

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe