Ana Blandiana: „Educația memoriei. Sau despre speranța trecerii adevărurilor dintr-o generație în alta”

Dan Pavel Publicat la: 03-02-2018

În volumul publicat recent la Humanitas, Istoria ca viitor, ați inclus o serie de conferințe ținute în România, în diferite locuri din Europa. Într-una dintre conferințe („Rădăcinile răului de astăzi”, ținută în 1993), asemănați situația poporului român după căderea comunismului cu cea a poporului german după cel de-al Doilea Război Mondial: aceeași țară distrusă și plină de ruine, aceeași vinovăție difuză, indigestă, autodizolvantă. Precizați însă că „paralelismul se oprește aici. Pentru noi, nu organizează nimeni nici Procesul de la Nürnberg, nici Planul Marshall. Nu ne rămâne decât să ni le construim singuri”. A trecut un sfert de secol, dar nu ne-am organizat nici un proces al comunismului (asemănător cu cel de la Nürnberg), nici un plan Marshall. Care sunt consecințele celor două nereușite?

Nu știu dacă adjectivul „nereușite” este potrivit pentru ceea ce s-a întâmplat la noi, căci a nu reuși presupune încercarea de a reuși, în timp ce aceia de care ar fi depins organizarea unui proces al comunismului au făcut tot ce au putut pentru ca să-l împiedice. Și era firesc să fie așa, din moment ce ei înșiși ar fi trebuit să ajungă pe banca acuzării. În ceea ce privește redresarea economică a țării, nu avea cine să o gândească, pentru că toți factorii de putere erau ocupați cu propria redresare economică realizată pe seama fostei economii socialiste. Astfel, rețeaua de tip politic, care acoperea până în ultimul cătun țara, s-a transformat, fără ca nimic din compoziția ei umană să se schimbe, într-o rețea de tip mafiot. Astfel, sunt excluse în același timp reforma politică și cea economică, iar controlul absolut asupra întregii societăți este menținut cu un efort minim. Integrarea europeană, pe care o vedeau doar ca pe o vacă de muls, le-a complicat viața, fără să le schimbe nici planurile, nici metodele. Nu e nevoie decât să reușească să distrugă justiția independentă care a luat în serios condițiile integrării.

Din ceea ce spun, ar părea că societatea a așteptat pasivă ca doar aleșii să acționeze, ca și cum nu ar fi existat decât puterea, nu și opoziția… Am condus mai mult de 10 ani Alianța Civică și știu mai bine decât oricine câte eforturi au fost depuse de societatea civilă pentru a contracara forțele politice postcomuniste. De la lupta pentru lustrație a Pieței Universității până la lupta pentru reformă și adevăr a Alianței Civice, care implica sute de mii de persoane, până la eforturile de coagulare ale Convenției Democratice, care au dus la rotația de la putere din 1996 și până la fermitatea profesionistă a magistraților de acum, istoria ultimului sfert de secol de după Revoluție este istoria unui continuu război între societatea civilă și partidul de guvernământ, mereu același, chiar dacă își schimbă periodic numele, dovadă că știe că a devenit compromițător. Fără aceste încăpățânate și uneori aproape eroice eforturi, am fi fost la această oră nu în Uniunea Europeană, ci un fel de jalnic Belarus. Asta nu înseamnă însă că tabloul rețelei care acoperă în continuare țara nu este realist și că repetatul succes în alegeri al acelorași forțe retrograde (dovadă a succesului operațiunii „Omul nou”, începută înainte de revoluție și continuată după) nu este deprimant.


Recent, senatorul PSD Șerban Nicolae a încercat să pună sub semnul întrebării semnificațiile rezistenței anticomuniste din România. Împreună cu Romulus Rusan ați inițiat și realizat unul dintre cele mai impresionante proiecte muzeistice din Europa, dedicat tocmai subiectului rezistenței anticomuniste din țara noastră – Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Cum se explică asemenea manifestări revizioniste din partea unor reprezentanți ai elitei guvernamentale?

O să vi se pară șocant dacă v-aș spune că acest personaj, greu de ascultat și chiar de privit în timp ce-și debitează cu impertinență minciunile sfruntate, face totuși servicii adevărului? El dezvăluie și demască nivelul de gândire politică a partidului căruia îi aparține, legăturile lui de nedezlegat cu partidul comunist din care se trage și de ale cărui fixații ideologice nu se poate desprinde și calitatea umană și intelectuală a celor care ne conduc. Șerban Nicolae are meritul de a face praf și pulbere „distincția” lui Tăriceanu și șmecheria lui Dragnea.


Totuși, care este explicația revizionismului în condițiile în care adevărul a ieșit la iveală, nu cumva este vorba despre un lung război cultural care nu a fost dus la capăt? Aici nu este vorba doar de câștigarea alegerilor, ci despre cine sunt cei care impun adevărul vs cei care nu au interesul să impună adevărul.

Pentru a citi integral acest articol te invităm să cumperi revista sau să te abonezi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe