Raluca Ştirbăț. Istoria redescoperirii unei compoziții de Constantin Silvestri: „Sonata op. 22 nr. 1 pentru fagot (violoncel) şi pian”

Ioana Cristea Drăgulin Publicat la: 02-03-2018

În ziua de 17 ianuarie 2018, într-un concert-eveniment aflat sub auspiciul Centenarului Unirii și al Zilei Culturii Naționale, ați interpretat la Muzeul Național Cotroceni, împreună cu violoncelistul vienez Rudolf Leopold, în premieră pentru publicul românesc, Sonata op. 22 nr. 1 pentru violoncel și pian de Constantin Silvestri. Cu ce sentimente ați prezentat această partitură considerată dispărută?

În traiectoria personală a fiecăruia dintre noi, cifrele rotunde îndeamnă și forțează – uneori cu incomodă luciditate – la momente de bilanț și evaluare. La fel se întâmplă și în cazul unei borne în împlinirea destinului unei nații, precum cea a aniversării Centenarului. Volens nolens, propriile acțiuni și realizări sunt puse în balanță cu cele ale generațiilor trecute. Înainte de toate, frapează prăpastia adâncă și transformarea galopantă în clișee golite de sens a unor termeni „gravi” precum memorie, istorie, patrimoniu, identitate, continuitate, (ierarhia) valori(lor), respect, patriotism, datorie, solidaritate.

Românii, în general, și politicienii, în special, ar trebui să înțeleagă – măcar în ceasul… Centenarului – că unica șansă de salvare de la disoluția identității noastre într-o lume în care – întemeiat ori nu – ne temem de efectele globalizării este obținerea și menținerea unui „pașaport cultural-identitar” valabil și semnificant. Premisele și potențialul există, din belșug. Deficitare sunt însă viziunea pe termen lung, consecvența și, desigur, disponibilitatea și implicarea concretă – inclusiv financiară – a statului român în proiecte de recuperare, restaurare, promovare și sprijinire reală, de esență, a patrimoniului cultural.

Astfel, revelația redescoperirii – după aproape opt decenii de pribegie – a unei valoroase pagini muzicale românești se înscrie în seria unor evenimente fericite de tipul „cărămizilor” menite a contura și consolida profilul nostru cultural.

Concertul, intitulat sugestiv Musical Bridges – Punți între trecut și prezent, punți între culturi, s-a dovedit a fi o fericită colaborare între Radio România Muzical, Forumul Cultural Austriac și Muzeul Național Cotroceni. Cum ați perceput acest eveniment în ambianța Muzeului?

Cu multă bucurie! Cotroceniul e un spațiu unic, impregnat de istorie și cultură, pentru mine extrem de emoționant și prin omniprezența Reginei Maria, actor principal în actul Unirii de la 1918 (și dacă tot ne aflăm în plin avânt de cheltuire a banului public pe statui, oare când se va învrednici România să ridice o statuie-monument pe măsura acestei personalități uriașe căreia îi datorează atât de mult?).

M-am bucurat și că violoncelistul Rudolf Leopold, personalitate de prim rang a scenei muzicale din Austria, a avut ocazia să evolueze pentru prima dată în București în această locație atât de aparte (domnia sa a concertat în ultimii ani în repetate rânduri în România, dar niciodată în capitală). A fost o „perfuzie” de cultură și istorie românească pe care a primit-o cu intensitate, cu multă curiozitate și recunoștință. Trebuie menționată aici colaborarea Muzeului Cotroceni cu echipa Radio România Muzical, prin implicarea directă și consecventă în organizarea unei admirabile stagiuni de concert.

 

Cum ați redescoperit la Viena Sonata considerată pierdută a lui Constantin Silvestri și care este semnificația evenimentului pentru lumea muzicală românească?

Există momente în viața unui cercetător, muzician sau nu, când munca de „detectiv” prin arhive, scormonitul îndelung în hățișul surselor (adesea incomplete, pierdute sau chiar contradictorii) și pescuitul migălos nu întotdeauna însoțit de rezultate (neapărat) spectaculoase ori imediate sunt ajutate și răsplătite de o aliniere norocoasă a astrelor. Este și cazul acestei Sonate, al cărei manuscris a reapărut – aproape miraculos – într-o colecție privată din Viena.

Constantin Silvestri, Sonata op. 22 nr. 1, finele manuscrisului

Redescoperirea partiturii reprezintă o revelație atât pentru muzicienii instrumentiști, cât și pentru compozitori sau muzicologi, cu atât mai valoroasă cu cât lista compozițiilor lui Silvestri nu e una foarte lungă. Pe lângă acele lucrări distruse de compozitor însuși (binecunoscut pentru perfecționismul și spiritul său autocritic), multe partituri s-au pierdut fără urmă în condițiile în care, după plecarea sa definitivă din România (în decembrie 1958, după premiera românească a lui Œdipe din luna septembrie) și înfierarea sa ca „trădător de țară”, mare parte din bunurile sale personale au fost confiscate ori distruse de Securitate, inclusiv documente scrise și sonore, la ora actuală existând manuscrise și înregistrări pe benzi de magnetofon ce zac necercetate, nevalorificate și neprotejate în depozitele unor instituții bucureștene (aspecte alarmante semnalate deja și de prof. dr. Constantin Ionescu-Vovu în Moștenirea lui Constantin Silvestri azi, Revista MUZICA, nr. 1/2014, pp. 29-54).

Sunt enorm de multe lucruri de spus, de făcut și de recuperat, iar spațiul nu ne permite aici o descriere detaliată a personalității marcante a compozitorului, dirijorului și pianistului Constantin Silvestri (printre altele, singurul dirijor român care a colaborat și înregistrat, în repetate rânduri, cu Filarmonica din Viena). Să spunem, doar, că s-a născut la București în 1913, dintr-un tată austriac și o mamă cu origini din Boemia, a decedat la Londra în 1969, iar biografia sa (ca și cea a lui Enescu, a lui Jora și a multor altora) este încă insuficient cunoscută și trebuie urgent rescrisă și completată (recomand, în acest sens, volumul conținând dosarul său de la CNSAS, Constantin Silvestri – Biografie necunoscută de Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu, Editura Ars Docendi, București, 2013).

Așadar, concertul nostru de la Cotroceni a adus în prim-plan inedita Sonată pentru violoncel și pian op. 22 nr. 1 a lui Silvestri. Spun inedită pentru că, deși acordurile Sonatei au răsunat la București în anii 1941/42, manuscrisul s-a pierdut, lucrarea figurând cu semne de întrebare (fiind considerată necunoscută sau chiar inexistentă) în toate monografiile și studiile dedicate compozitorului român.

 

Să descâlcim puțin firul poveștii…

În anul 1941, Silvestri a avut inițiativa unui concert aniversar dedicat profesorului său de compoziție, Mihail Jora, care împlinea 50 de ani. Pentru acest concert, Silvestri a mobilizat și îndemnat mai mulți foști ucenici ai maestrului să compună lucrări ce aveau să fie auzite, în primă audiție, în seara de 8 noiembrie 1941, în elegantul salon de muzică „Orfeu”, fostul magazin de instrumente și partituri Jean Feder din Calea Victoriei nr. 44. În program au figurat Paul Constantinescu, Constantin Bugeanu, Romeo Alexandrescu, Gheorghe și Ion Dumitrescu, Dinu Lipatti, Constantin Silvestri și, desigur, Mihail Jora. În aceeași seară, Lipatti și-a cântat Sonatina pentru mâna stângă op. 10 (compusă la Fundățeanca, în august 1941), 8 noiembrie 1941 fiind, deci, data corectă a primei audiții a lucrării, și nu 27 februarie 1942, cum s-a considerat până acum (de altfel, programul de sală al concertului din februarie înlătură orice dubiu prin lipsa mențiunii „primă audiție”).

Programul concertului din 27 februarie 1942 de la Ateneul Român
(Arhiva personală Constantin Ionescu-Vovu)

Sonata op. 22 nr. 1 pentru fagot (violoncel) și pian de Silvestri, purtând dedicația „Dlui Mihail Jora, maestrul meu scump și drag, cu prilejul împlinirii a 50 de ani”, a fost compusă între 23 și 30 iulie 1941 la Predeal, la Vila „Cremer” (după cum precizează compozitorul însuși la finele manuscrisului). În 8 noiembrie 1941, la „Orfeu”, ea a fost interpretată în varianta pentru fagot și pian, cu Dumitru Alexandrescu (solist instrumentist al Filarmonicii bucureștene) și compozitorul la pian. A urmat o „a doua primă audiție”, în 27 februarie 1942, în varianta pentru violoncel și pian, cu binecunoscutul celist Ion Fotino și, desigur, Silvestri la pian. Concertul cameral (care a cuprins exclusiv lucrări de Silvestri și Lipatti) a avut loc la Ateneul Român și a fost dat „în folosul Societății Crucea Roșie a României”. Din acest moment, partitura avea să dispară fără urmă pentru aproape optzeci de ani.

Constantin Silvestri, dedicația Sonatei op. 22 nr. 1

Trebuie menționată aici și cealaltă primă audiție din concertul de la Ateneu (din 27 februarie), anume Sonata op. 22 nr. 2 pentru clarinet și pian (în interpretarea solistului Constantin Metani, tot de la Filarmonică, și a autorului), compusă și ea în 1941 și dedicată lui Enescu, a cărei partitură, de asemenea, s-a pierdut. Putem doar spera în reapariția manuscrisului.

Revenind la seara de 8 noiembrie 1941, să mai spunem că, deși plănuită ca o aniversare „în cadru intim” pentru „conu’ Mișucă”, ea s-a transformat într-un adevărat eveniment muzical (moderat de Emanoil Ciomac) la care a fost prezentă toată crème de la crème a vieții muzicale românești, în frunte cu George Enescu, după cum reiese și din cronica lui George Breazul, „Sărbătorirea compozitorului Mihail Jora”, în Acțiunea (16.11.1941, București, Anul II, nr. 362): „[…] Cinstirea compozitorului Jora, în forma în care a fost făcută, cu participația maestrului Enescu și a fruntașilor vieții muzicale bucureștene, este o manifestare de artă și cultură care cinstește muzica românească și, în rândul întâi, pe tinerii maeștri din școala Jora, compozitorii cari au luat inițiativa și au organizat o așa de distinsă și demnă sărbătorire”.

 

Exact 77 de ani mai târziu, în seara zilei de 10 noiembrie 2017, ați prezentat Sonata de Silvestri publicului vienez de la Konzerthaus, într-un concert-omagiu SILVESTRI – LIPATTI – JORA organizat de Societatea Internațională „George Enescu” Viena, Institutul Cultural Român și Societatea Austro-Română. Cum ați descrie limbajul muzical al Sonatei și care a fost reacția publicului?

Vorbim aici de lucrarea unui compozitor încă tânăr (în 1941, Silvestri avea 28 de ani), dar aflat deja în plină forță creatoare. Nefiind nici pe departe una comodă (atât pentru instrumentiști, cât și pentru public), această muzică fascinează, uimește – pe alocuri, chiar irită –, dar convinge deplin și incită la execuții și audiții suplimentare, necesare pentru a-și revela pe deplin comorile ascunse.

Sonata durează circa 12 minute (după cum ne recomandă compozitorul însuși, care nota cu acribie la finalul lucrărilor duratele pe care și le dorea/imagina pentru compozițiile sale), părțile se cântă, pe cât posibil, fără oprire (cu pauze scurte, gen „respiro”), iar limbajul muzical este unul modern, aflat la granița dintre tonal și atonal, amintind, poate, de țesătura muzicală a unui Alban Berg de tinerețe.

Sonata cuprinde trei părți: partea I, Scherzando, un solo virtuoz de violoncel (fagot) care prezintă toate motivele ritmico-melodice din care se va plămădi ulterior aluatul compoziției. Partea a II-a, Andante espressivo, debutează cu un covor hipnotic de triole în știma pianului (ce sugerează, poate, o Sonată a lunii răsturnată, în oglindă), peste care se așterne – misterioasă, dar penetrantă – nimeni alta decât celebra „celulă X” enesciană (vorbim de grupul de trei sunete, botezat astfel de Ștefan Niculescu, așezate în formula semiton – secundă mărită, semn distinctiv al creației lui George Enescu). Este remarcabil faptul că Silvestri folosește aici exact primele trei sunete din Œdipe-ul enescian: sol – sol bemol (fa diez enarmonic) – mi bemol, un citat care trebuie, cu siguranță, privit ca un omagiu și pentru George Enescu (și el sărbătorit în 1941 la împlinirea vârstei de 60 de ani). Ultima parte, Vivace, este extrem de virtuoză și rapidă, uneori la limita „cântabilului” ambelor instrumente, ceea ce demonstrează încă odată, peste decenii, capacitățile fenomenale ale pianistului Silvestri, recunoscut ca un maestru virtuoz – chiar un „sălbatic” – al claviaturii.

Constantin Silvestri, Sonata op. 22 nr. 1, pagina 3 de manuscris
(cu „celula X” enesciană)

 

Referitor la noutatea limbajului, mi-ați dezvăluit că există și alte surprize…

Așa este. Cine ar putea descrie mai bine lucrarea dacă nu chiar compozitorul însuși…? Ajungem, astfel, la următoarea surpriză din odiseea Sonatei, una din seria comorilor nedescoperite, deși la îndemâna tuturor.

Cu ceva timp în urmă, mi-am reamintit de textul unei scrisori (din 15 noiembrie 1941, București), menționate și catalogate de Viorel Cosma ca expediată de Silvestri compozitorului Alfred Alessandrescu (în Muzicieni români în texte și documente – Fondul Constantin Silvestri, Revista MUZICA, nr. 1/2010, p. 7). Mă iritase atunci (aparenta) lipsă de sens și logică a acelor rânduri, precum și evidentele inadvertențe ale (con)textului. La o simplă recitire a scrisorii (deținând între timp atât manuscrisul pierdutei Sonate op. 22 nr. 1, cât și informații despre concertul de la „Orfeu” din 8 noiembrie 1941), totul s-a limpezit. În realitate, Silvestri îi mulțumea fagotistului [sic!] Dumitru Alexandrescu – și nu compozitorului Alfred Alessandrescu! – pentru interpretarea primei audiții a Sonatei sale în concertul dedicat „meșterului Mișucă”!

Soliștii primelor audiții ale Sonatelor op. 22 de Constantin Silvestri
(Fotografii din programul Filarmonicii din București, stagiunea 1944/45.
Arhiva personală Raluca Știrbăț)

Să-l ascultăm, așadar, pe Constantin Silvestri:

„Dragă D-le Alecsandrescu,

Ţin să-ți mulțumesc și pe această cale pentru concursul ce ni l-ai dat, ajutându-ne să sărbătorim un om, care nu va fi niciodată îndeajuns de prețuit; îți mulțumesc pentru că te-ai căznit să descifrezi toate disonanțele și problemele aparent anti-instrumentale ce le-ai găsit în sonata mea, dar mai ales pentru că le-ai rezolvat cu tehnică și posibilități de sonoritate ce au depășit chiar limitele instrumentului.

Îmi dau seama că am părți cu dificultăți ce nu se întâlnesc «prea des», dificultăți amplificate de un limbaj nou; muzicalitatea și pregătirea D-tale le-au împlinit cu prisosință.

De aceea, departe de obligația mea față de străduința D-tale pentru un compozitor român, depusă cu atâta elan, te felicit cel puțin tot atât de sincer ca publicul care te-a ovaționat (și au fost de față cele mai de seamă personalități muzicale!) și ca presa care te elogiază.

Cu prietenie,
C. Silvestri”

 

Q.E.D. Acesta a fost un alt moment de aliniere planetară norocoasă despre care vorbeam mai devreme… Iată cum trei-patru fraze concise, clare, oferă toate informațiile despre limbajul Sonatei (prin prisma compozitorul însuși), calitățile și profesionalismul solistului, atmosfera și profilul concertului, mult-iubitul „dedicatar” Mihail Jora, precum și reacția entuziastă a publicului și cronicarilor.

 

Așadar, după aproape opt decenii, o valoroasă compoziție românească de secol XX este redată circuitului de concert…

Într-adevăr, trei categorii de instrumentiști se pot bucura acum de o îmbogățire prețioasă a repertoriului: violonceliștii, fagotiștii și, desigur, pianiștii. Descoperirea este cu atât mai prețioasă cu cât Silvestri, dintr-un – fie-mi permis – exces de exigență, și-a distrus prima Sonată pentru violoncel și pian, pentru care câștigase, de altfel, Premiul de Compoziție „George Enescu” în 1937. Sonata op. 22 nr. 1 trebuie să beneficieze, așadar, de o publicare cât mai rapidă, în condiții grafice și editoriale impecabile, într-o ediție care să ofere muzicienilor de pretutindeni nu doar toate informațiile suplimentare necesare familiarizării cu personalitatea omului și muzicianului Silvestri, ci și o distribuție și vizibilitate în plan internațional pe măsura acestei muzici originale, fascinante, misterioase și la fel de proaspete ca în clipa așternerii ei pe hârtie. Acesta este, la ora actuală, unul dintre proiectele mele cu prioritate zero.

Legenda foto deschidere interviu: Raluca Știrbăț și Rudolf Leopold
în concertul din 17 ianuarie 2018. Foto: Alexandru Dolea

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe