„Canis Canem Edit”

Daniel Ungureanu Publicat la: 02-03-2018

Yasujiro Ozu a spus odată că „sfârșitul unui film este începutul acestuia” (Ikite wa mita keredo - Ozu Yasujirô den, 1983). Deși acuzat, nu fără temei, de unii critici că ar fi doar o copie lipsită de substanță a filmului No Country for Old Men (D. Ehrlich, IndieWire) ori a lui Straw Dogs (Denver Film Society), Câini este un neowestern neaoș-românesc care evocă și contribuie subtil la sentimentul general de deznaționalizare și înstrăinare sufletească.
 

Cadrele lungi, ce interacționează mereu între ordine și haos și care sunt însoțite doar de o tăcere incomodă ori de lătratul îndepărtat al vreunui câine, plasează spectatorul, prin intermediul lui Roman (D. Bucur), într-o lume ostilă, acolo unde se rup haine, piele și se lasă urme adânci în carne. Venit de la oraș și poposind în casa răposatului său bunic doar pentru a face pregătirile necesare vânzării pământului moștenit, acesta va afla de utilitatea și necesitatea câinelui și de diferența dintre un câine credincios și unul care mușcă. Cățeaua răposatului îl va lătra la început, anunțându-l că el e un intrus într-o astfel de lume. Casa în care va sta e deschisă și nu îndeplinește funcția unei case, nu e loc de refugiu. În schimbul frumuseții naturii neatinse de mâna omului, spectatorul primește izolare, mono- și agorafobie. Hogaș (Ghe. Vișan), bătrânul polițist, într-o încercare de a-l convinge pe tânăr de pericolul ce-l paște, mărturisește că „unde nu e lume, poți face ce vrei. Că nu te vede nimeni”. Iar Roman continuă, mai mult ca un reproș decât ca o revelație: „…nici Poliția”.

Poliția este reprezentată de un Watson cam stângaci și de șeful de secție Hogaș. Deși aceștia își asumă responsabilitatea investigației de la munca operativă până la preluarea și manipularea dovezilor, imaginile par mai mult să denunțe inexistența unei alte opțiuni. Timpul trece și nimănui nu pare să-i pese. Totul este încet, meticulos așezat, cu aceeași grijă cu care Hogaș scoate cu ajutorul unui foarfece și a unei furculițe, pe o farfurie, pe masa pe care tocmai a cinat, din papucul găsit în mlaștină, ce a mai rămas din ceea ce odată a fost un om. Forma filmului devine centru de interes și conferă profunzime spirituală. Timpul capătă o densitate prenarativă ce se manifestă activ asupra spectatorului sub forma unei inerții obsedante. Nefiind doar un mediu neutru, care permite întâmplărilor să aibă loc, timpul are aici o densitate perceptibilă vizual. Corpul lui Hogaș este aparte, putred, de parcă abia se ține să nu se destrame, mărturie a acestei dezintegrări a realității. Antagonistul, Samir (V. Ivanov), îl va întâlni pentru prima oară pe Roman pe timpul nopții. Apariția sa este de ordinul demonicului, iar capacitatea sa de a vedea direct prin Roman stârnește groază. Crimele pe care le comite dezgolește privitorul, forțându-l să asiste la fatalitatea actului. Aflăm un substrat etic atunci când realizăm că Samir este aici obscena figură părintească mobilizată, dar nu tulburată, de puterea falică, necastrată. Cele două femei care apar pe ecran sunt abia schițate, fără profunzime. În această lume a bărbaților, femeia este slabă și nu-și găsește locul.

Roman, Samir și Hogaș fac parte din trei generații diferite. Roman este pseudoeroul, omul viitorului – în formă, tânăr, educat la oraș, străin de țară. Dragoș Bucur este stângaci și sincer în actul său, o prezență puternică. Samir, rupt direct din thrillerul coreean, bărbatul de vârstă mijlocie, născut și crescut la sat – un personaj răzbunător, de neoprit, înmagazinând forță brută, animalică, capabil de a săpa în carne cu propriile mâini pentru supraviețuire. De departe, cel mai complex personaj al acestei pelicule este Hogaș, bătrânul polițist, pacificatorul și mediatorul dintre bine și rău. Pe toată durata filmului, acesta poartă povara verdictului și caută necontenit un răspuns ori un motiv pentru a acționa.  „Aici, dacă vreau să trec drumul, îl trec, nu?! La oraș nu se poate. Trebuie să aștepți verde”, îi spune Samir lui Roman. Samir se opune urbanizării și înstrăinării pământului, simbol al identității culturale. Întregul act final este un preludiu al execuției, iar poliția, prin intermediul lui Hogaș, este elementul ectotropic ce va crea ordine în haos.

Premiat la Cannes, în 2016, de Federația Internațională a Criticilor de Film cu Un certain regard, și în 2017, la secțiunea pentru Cel mai bun film străin de Sindicatul Francez al Criticilor de Cinema, pelicula lui Bogdan Mirică este plăcută, desăvârșită și solitară. Aceasta se depărtează de Noul val românesc prin temă și stil și este în esență un studiu de personaj și o evocare de maestru a timpului, a locului, a naturii umane și a sorții. Accesând un materialism cinematografic, inferior semnificației exterioare, filmul Câini este un mesaj în sine, cu scene meticulos construite, ce oferă posibilitatea spectatorului să gândească în termeni vizuali.

Sursa foto: The Jacob Burns Film Center

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe