Cosmin Frunteș: discurs (vizual) despre puterea lucrurilor mici

Cristina Simion Publicat la: 02-03-2018

A-l numi pe Cosmin Frunteș „peisagist” înseamnă a-i ignora un mesaj pregnant și relevant, exprimat în fiecare lucrare din seria Memory and Landscape, serie care va fi prezentată în acest an în două expoziții: cel al dramaticei transformări generate de contradicția între peisajul implicit idilic, întipărit în memoria de lungă durată, și prezentul în care elementul ludic și cel romantic sunt șterse sau maculate de intervențiile distrugătoare ale omului, ale naturii sau ale omului în conjuncție cu natura. Seria de lucrări ale lui Frunteș, realizate în ultimii cinci-șase ani, dovedește o excelentă unitate tematică și cromatică, surprinzând prin delicatețea nuanțelor și ductului și mai ales prin tratarea elegantă și empatică a unui subiect modern, deschis tuturor interpretărilor, dar și exagerărilor: alterarea naturii de către om.

O parte a lucrărilor prezentate se încadrează în tema clasică a peisajului: câmpuri cu deschidere către orizont, mări de pământ, pajiști arse de foc, chiar și peisaje marine. Acestea sunt completate de lucrări de detaliu, în care predomină florile de câmp, cu reprezentarea recurentă a Achillea millefolium (Coada șoricelului), plantă iubită de artist, purtătoare de simboluri și de amintiri.

Cele mai multe lucrări înglobează materiale din natură, fie acestea naturale și natural incluse în lucrări, cum ar fi fânul, argila sau cenușa, fie lăsate de oameni în natură (sârmă, tablă), iar includerea acestora subliniază încărcătura lor simbolică. Ceea ce le unește, dincolo de temă, este atât virtutea emoțională sugerată, paradoxal, de discreția cu care Frunteș tratează subiectul transformării naturii, cât și expresivitatea unor lucrări programatic dezgolite de grandoare. Și nimic nu poate fi mai sugestiv pentru repulsia față de fast și ostentație a artistului decât una dintre temele sale preferate, simbol al pendulării sale între evocarea sugestivă și puternica trăire interioară: umila Herba militaris. Aceasta e planta-fetiș a artistului: cea mai comună, cea mai neînsemnată, obișnuita prezență-la-margine-de-drum, cea mai de rând dintre toate „floricelele de câmp”, Coada șoricelului.

De ce această floare măruntă, la propriu și la figurat, devine însoțitorul artistului în discursul său vizual despre peisaj, dar, mai ales, despre memoria peisajului? Răspunsul rezidă în mesajul artistic pe care ni-l transmite Frunteș: emoția persistentă e dată de lucrurile sau întâmplările mici, de multe ori repetitive, care trec (aproape) neobservate și care trezesc prin asociere cele mai tulburătoare, cele mai profunde, cele mai prețioase amintiri. Duioșia stârnită de reîntâlnirea cu fragila plantă e înscrisă în registrul emoțiilor aparent derizorii, cum aparent derizorie e uimirea în fața delicateței extreme a inflorescenței bogate, a frunzelor dantelate care par ferigi în miniatură, a mirosului amărui – jumătate, pelin; jumătate, crizantemă.

Dincolo de emoția descoperirii unei plante miraculoase, simbolul Achillea ca plantă uimitor de rezistentă, perenă, practic ubicuă în mai toate peisajele, de la cel de câmpie la cel subalpin, este reluat în etape de creație diferite și în numeroase lucrări, de la cele care îi sunt dedicate (Achillea 1Detaliu de peisaj, Achillea 2, Achillea 3, Achillea 4) la peisajele în care, deși nu distingem detaliile, Achillea e implicit prezentă, fie și doar cromatic (Câmp cu Flori, Grădină, Câmp, întreaga serie Dealul Meu).

E o întâmplare rară și fericită în artă această asociere atât de puternică și atât de empatică a unui element vizual aparent lipsit de orice valoare și de orice importanță cu emoția adâncă a omului, nu față în față cu natura, ci inseparabil integrat acesteia.

Deși puțini artiști plastici, în afara celor populari, au fost preocupați de Achillea, o artă relativ tânără, cea fotografică , pare să descopere – mai ales în jocul detaliilor – nebănuite virtuți vizuale ale măruntei plante (dovada stă în numeroasele galerii tematice ale fotografilor profesioniști și amatori). Poate așa a descoperit-o și Frunteș, excelent și sensibil fotograf, preocupat până la obsesie de detalii, dar și de precisa documentare fotografică a lucrărilor sale plastice. Poate așa a transformat-o în „madlena” revelatoare a celor mai profunde amintiri, care, transpuse în prezent, marchează discret, dar esențial semnificația unui demers artistic plin de forță, deși neclamat ca atare.

Cosmin Frunteș ne călăuzește într-o dublă călătorie subiectivă aproape excesiv emoțională: pe de o parte, trăim transformarea naturii în relație cu omul; pe de altă parte, înțelegem cum percepțiile noastre despre natură se schimbă odată cu experiențele determinate de modul în care privim ceea ce ne înconjoară. O dublă oglindă distorsionantă, așadar, transpusă într-o serie de lucrări de o nesfârșită delicatețe („căci toți ucidem ceea ce iubim”), în care tonurile cromatice sunt mărturia unei transformări dramatice – de la cele străvezii, transparente, ușoare, diafane – și de la contururile discret definite la cele opace, înnegrite de pământul, smoala și cenușa adăugate la propriu culorilor de ulei și acril (în lucrări precum cele din seria Dealul Meu, dar și în Pământ, Detaliu Peisaj 2, Rămășițe) și la renunțarea totală la formă în favoarea culorii.

Cosmin Frunteș, Memorie și Peisaj/Memory and Landscape, Tiny Griffon Gallery, Centrul Multicultural al Universității Transilvania Brașov (1-30 martie 2018), Internationales Haus Nürnberg (1-28 iunie 2018).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe