Între metafore și meditații: Liviu Suhar

Maria Bilașevschi Publicat la: 02-03-2018

Două expoziții retrospective dedicate artistului Liviu Suhar, la Muzeul de Artă, Complexul Muzeal Moldova Iași, și Galeria „Dana”, au suscitat un interes aparte, în ciuda întunericului și apatiei specifice începutului de februarie.

Liviu Suhar este o personalitate a culturii românești, cu o vastă erudiție, creator de școală românească autentică, un solid liant între nobila tradiție picturală și modernitate. Deși, aparent, artistul nu este un însingurat, o aură de legendă îl însoțește, o aură ce se țese în jurul unei personalități, a unei existențe artistice care a atras după sine conturarea unei viziuni nuanțate asupra picturii românești. Desigur, totul a depins de o disciplină intelectuală, de un refuz al tuturor tendințelor care l-ar fi înstrăinat pe artist de frământările reale ale epocii și societății sale. Întreaga carieră artistică s-a construit pe convingerea că arta autentică înseamnă, în primul rând, o decantare și, ulterior, o aprofundare a sinelui, nu o căutare furibundă a consacrării pe o direcție comod pavată.

O posibilă periodizare, sumară, dar nu limitativă, a creației artistului s-ar putea face în jurul a două axe. Prima axă ar fi cea diacronică, a începuturilor, a evoluției biografice, trecerea prin diferitele sisteme de putere, școli de gândire, îndepărtarea de convenționalism, în fapt, artistul față în față cu epoca sa. Cea de-a doua, axa sincronică, îl surprinde pe artistul Liviu Suhar portretistul (la început al unei lumi în care rămășițele unui păgânism oniric organizează ritualic viața) și peisagistul (gen în care excelează, preponderent autor de naturi statice).

Încă de la începuturi, către sfârșitul anilor ’60, Liviu Suhar a acceptat suprema înfruntare a unui stil pentru a-și contura o narațiune picturală coordonată la început pe mituri grefate pe arlechini, urători, instrumentiști, măști ce angrenează în jurul lor renașterea obiectului, totemului și însuflețirea acestuia cu o schemă aproape umană. Aceste personaje de început, din care viața pare a fi extrasă pentru a le întări în fapt prezența, sub presimțirea alchimistului artist s-au transformat treptat în măștile bucovinene, în zburători, în oalele de lut expresiv smălțuite, în fructele ce se revarsă alene dintr-un coș, în omul-violoncel, în Atlasul atemporal.

Artistul s-a îndepărtat de o reprezentare, să-i spunem, istoriografică a propriei persoane sub lupa timpului, însă suita de autoportrete marchează interiorizarea emoției sub aparența convenționalității, pentru a permite descifrarea unei puternice predispoziții spre expresivitatea refugiului în sine. Din monumentalitatea ipostazelor în care alege să se surprindă, nu impresionează atât caracterul omniscient și atotstăpânitor, ci siguranța din care-și trag seva poveștile. Adesea se amintește de influența folclorică în creația artistului, însă cred că aceasta depășește un cadru delimitat geografic și însumează acea predispoziție spre infuzarea elementelor „arhaizate” ce nu țin de substratul cultural-istoric al unui singur neam, ci de o ancestralitate ferită de toate acele teoretizări dintr-o ramă prea îngustă pentru un spirit universal.

Ogni pittore dipinge sè stesso ori pictorul se reprezintă întotdeauna pe sine însuși și poate, gândindu-ne la acest proverb toscan, creația lui Liviu Suhar ni se relevă într-o cheie nouă. Geometria instrumentelor muzicale, de exemplu, ori motivele arhitecturale, melanj între polii civilizației, aparițiile depersonalizate, atemporale, nu sunt o reiterare a filosofiei picturii metafizice (de Chirico), ci mai degrabă elemente dintr-o amplă autobiografie. De aici, prin antropomorfizarea sau zoomorfizarea naturii statice ni se relevă până unde a dorit artistul să transfere „viață” asupra obiectului.

Creația lui Liviu Suhar este una dintre puținele creații despre care se poate afirma, fără exagerare, că are sens. Forma, culoarea sunt certitudini chiar și atunci când din candoare se naște neliniștea, când semnul nu se mai indică pe el însuși, când simbolul se transformă în metasimbol, iar ceea ce rămâne este artistul eternalizat prin creație, lăsându-i privitorului cale liberă spre revelație.

Sursa foto: Brukenthalmuseum.ro

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe