Despre Marea Unire de la 1918 în context european

Cristian Vasile Publicat la: 02-03-2018

Ultima carte a lui Lucian Boia, apărută în toamna lui 2017 – În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități (Humanitas, București, 2017) – exprimă de la bun început atât o delimitare clară de tehnica nefastă a decupajului, practicată în cultura și istoria românească, cât și o deconstruire sistematică a discursului istoriografic care a propagat pentru decenii ideea caracterului unitar (mai ales în ceea ce privește dezvoltarea provinciilor istorice), simplificând teme precum răspândirea ideii naționale și lupta românilor pentru unitate politică. Într-un fel, este și o autocritică, vădită încă de acum câțiva ani în paginile ediției a doua a cărții sale despre Eugen Brote (Eugen Brote, 1850-1912. Destinul frânt al unui luptător național, Humanitas, 2013), unde Lucian Boia admitea că la prima ediție (din 1974) a volumului despre fruntașul român ardelean și-a asumat în mai multe rânduri elemente din discursul teleologic oficial privitor la istoria Transilvaniei în secolele al XIX-lea și XX. Național-comunismul anilor 1970 și 1980 nu admitea că ar mai fi existat o altă cale de evoluție a Transilvaniei decât Marea Unire și socotea anumite idei și atitudini ale liderilor românilor din Austro-Ungaria de dinainte de 1918 drept neavenite. Prin urmare, se aștepta de la cercetătorii acelei perioade să ia poziție și să își „corecteze” – când era cazul – personajele istorice analizate. Or, această orientare politico-istoriografică din Era Ceaușescu a afectat și scrisul istoric profesionist, inclusiv opera tânărului (pe atunci) Lucian Boia.
 

În volumul În jurul Marii Uniri de la 1918… Lucian Boia invită în primul rând la depășirea etnocentrismului cultural și istoriografic: „Ne-am obișnuit să le reducem pe toate la o istorie foarte românească” în sensul că „decupăm o istorie numai a noastră, deloc lipsită de accente mitologice” și pledează pentru nuanțare și analizare a complexității istoriei autohtone: „La ce mai e bună istoria dacă Dacia înseamnă deja România? Ca să nu mai spunem că e mai mare meritul de a face o țară decât de a o moșteni gata făcută! (…) La ce servește să împingem conștiința unității până în timpurile cele mai vechi?”.

Cartea nu este destinată unei audiențe academice, fiind scrisă mai degrabă pentru un public larg; prin urmare, Lucian Boia își permite și anumite licențe, precum schițarea câtorva secvențe de istorie contrafactuală – un fel de ce s-ar fi întâmplat dacă menit să îl provoace pe cititor la reflecție: ce s-ar fi întâmplat dacă Rusia câștiga pe frontul de răsărit în 1916-1918? Ce s-ar fi întâmplat dacă România se alia în Primul Război Mondial cu Germania și Austro-Ungaria? etc. – sau de judecată de tip normativ (ce ar fi trebuit să se întâmple?): „Încâlcitul amestec etnic și cultural ar fi recomandat, poate, în partea continentului dominat timp de secole de imperii, nu dispariția acestora, ci restructurarea lor radicală în forma unor confederații de popoare libere și egale”.

Continuând pledoaria sa pentru istorie comparativă („România nu e o insulă”), autorul insistă asupra hărții pestrițe europene (în special în Est) când vine vorba de configurația etno-națională (cap. II – „Etnii și națiuni”). Lucian Boia privește foarte atent și insistent asupra cifrelor, a recensămintelor – poate prea mult –, oferind statistici în diverse ocazii. Sunt însă situații când până și autorul se declară învins: „Statistica, dificilă în întreg Imperiul Otoman, este imposibilă în Macedonia”. Despre încâlcitul amestec etnic și cultural este vorba și în capitolul al III-lea – „Ţări și frontiere” – care, în plus, discută pe larg și tensiunea dintre așa-numitul drept etnic („natural”) și dreptul istoric. Primul a prevalat la 1918, ca și la Conferința de Pace, dar nu în toate situațiile: învinșilor din Marele Război (germani, austrieci ș.a.) nu li s-a permis să uzeze de acest drept. În fine, ultimul capitol este dedicat minorităților și abordează îndeosebi modul în care statul-națiune s-a împăcat (sau nu) cu realitatea existenței unor consistente minorități naționale. Lucian Boia discută aici și în ce măsură se poate vorbi despre un multiculturalism real cu precădere în statele din Europa Centrală și de Est.

Ceea ce i s-ar putea eventual reproșa lui Lucian Boia este o anumită neglijare a cazului autohton ca atare, a drumului românesc spre Marea Unire din 1918, inclusiv a evoluției unor personalități de prim-plan ale acelui moment, prezente la Alba Iulia (Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Hossu, Tiron Albani ș.a.). Chiar și posteritatea lor era demnă de atenție. Ultimul amintit aici, fruntaș socialist, era redescoperit în anul 1968 de către instanțele oficiale comuniste, care i-au și acordat dreptul de a lua cuvântul la festivitatea Semicentenarului Marii Uniri din noiembrie 1968, de la Alba Iulia (unde discursul principal a fost rostit chiar de către N. Ceaușescu). Însă această recuperare este extrem de limitată și filtrată; spre exemplu, memoriile lui T. Albani au fost și ele tipărite (în 1969), dar într-o formă serios cenzurată în raport cu cele apărute în perioada interbelică.

Volumul lui Lucian Boia este poate cel mai adecvat și ponderat răspuns în fața derivei naționaliste, patriotarde, vădite încă din 2017, în preajma Centenarului Marii Uniri. Aceste derapaje s-au manifestat atât în mediul academic, cât și în spațiul jurnalistic – prin apeluri nepotrivite, luări de poziție prea puțin nuanțate etc. Ceea ce contează până la urmă este concluzia la care ajunge și autorul: „Cert este că în 1918, în momentul decisiv, românii erau pregătiți pentru marele act al Unirii”. Sentimentul național asumat mai ales pe parcursul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, precum și faptul că românii alcătuiau majoritatea populației din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș au fost aspecte hotărâtoare.

Sursa foto: Filme-Carti

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe